E o zi posomorîtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus dominical… Ai observat şi dumneata, cititorule, cîte progrese a făcut opinia noastră publică de cînd avem legea repausului dominical?… E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită. Mulţimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspîntii, unde discută fierbinte; toată lumea e cuprinsă de nervozitate… Miroase în aer, nu, după expresia clasică, a iarbă de puşcă — din norocire, moravurile poporului nostru sunt mai blînde decît ale altor popoare, mai civilizate chiar — miroase a… ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere à la vapeur legea pentru înfiinţarea monopolului băuturilor spirtoase! De cînd ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.
Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărît să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua… Cine ştie dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mîndria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, cînd mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag discret într-un colţ şi să tac. Intru într-o berărie şi aştept să pice din moment în moment ediţia de seară a ziarelor politice… Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestaţie.
E lume destulă şi-n berărie. Un cunoscut mi se aşează alături.
— Ei! ce zici?
— Ce să zic? răspund eu… Bine.
— Cum bine? Asta e bine?
— De! zic; ştiu şi eu?
— Cum, ştiu şi eu? Daca dumneta, cetăţean care te pretinzi…
— Ba — zic — mă iartă, nu mă pretinz de loc.
— Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti un om, care va să zică, mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă, unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spui…
— Nene, zic eu…
— Ce, nene?…Aoleo! vai de biată ţara asta! O să ajungă rău, domnule! o s-ajungă rău!! fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, cari ar merita…
Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încît toată lumea dimprejur îşi întoarce privirile cătră masa noastră. Eu aplec ochii şi cu tonul foarte blajin:
— Să mă crezi că şi pe mine…
El ridicînd tonul şi mai sus:
— Ce, şi pe dumneta?…Cînd vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi şi eu şi dumneata şi dumnealor (arată pe cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi! fireşte că are să-şi bată joc de poporul întreg… A! dar nu mai merge! Poţi dumneatale, mă-nţelegi, să zîmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu…
— Da nu ridic din umeri, domnule! nu zîmbesc, domnule! mă iartă!
— Ţal! strigă omul meu foarte supărat…
Chelnerul n-aude.
— Ţal!!
— Lasă — zic — plătesc eu…
— Mersi! Las’că avem şi noi cu ce plăti atîta lucru!… Nu ne-a jupuit pînă acum de tot guvernul bandiţilor dv.!
— Al meu? Guvernul meu?…
— Las’că ştim noi… Ţal!!! surdule!
Plăteşte şi pleacă foarte necăjit.
Nu mai vin gazetele… N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit a sta lîngă mine.
— Ei?
— Ei? repet eu.
— Îţi place ce fac mizerabilii?
— Cari mizerabili?
— Ei, cari mizerabili! derbedeii! bandiţii, cari socotesc că, dacă se strîng două-trei sute, beţi, gata pe scandal… Oameni desperaţi, domnule, cari pentru un pisoi omoară pe tat-său… Dar astă dată li s-a-nfundat… Auzi dumneata!… În carne vie are să tragă, în carne vie!
— De, nene! zic eu…
— Dar adicătele, ce poftiţi dv.? adicătele, cum o ieşi o ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în uliţă cu reteveiul, guvernul…
— Iartă-mă, zic; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele…
— Ce să te iert!… Dv., oameni inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers dumneata, cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur) să fi mers, ca nişte cetăţeni convinşi, să facem şi noi o manifestaţie… Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi, şi lăsăm pe toţi apelpisiţii, cari ard să puie iar mîna pe slujbuşoare, ca să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte…
— Nene — zic — t-ei supăra, nu t-ei supăra, eu în politică, nu m-amestec, pentru că…
— Pentru că?
— Pentru că… mi-e frică…
— Frică?… bravo!
Şi omul meu începe să rîză:
— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, adicătele, că eşti o mangafa…
— Sunt funcţionar, domnule…
— Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul…
— Da ce? zic eu, cam plictisit… guvernul n-are altă, apărare decît pe un conţopist ca mine?…
Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească halbele, pe cari le-a băut una după alta…Las’că i le plătesc eu! şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două halbe decît crudele-i lecţiuni de civism…
Dar iată soseşte un băiat cu gazetele. Lumea i le smulge. Iau şi eu două: una guvernamentală şi una opozantă. Sunt om care iubesc adevărul şi fiindcă-l iubesc, ştiu să-l caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care, în materie politică, îl poţi obţinea aproape exact. De exemplu, Gazeta opoziţiei zice:
« …la această întrunire a noastră, alergaseră peste 6000 de cetăţeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianţi, proprietari ş.cl… »
Gazeta guvernului zice:
«…la această întrunire a lor, d-abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălaţi, derbedei, haimanale…»
Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa.
Pe cînd deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele informaţii asupra scandalului, iată că, intrînd pe uşa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani — probabil fiu-său. Amîndoi, tatăl şi fiul, se aşază sans facon la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspră imputare:
— Ce citeşti porcăria aia, domnule?
— Pardon, zic eu…
Dar pînă să-i mai zic ceva tatălui, fiul smulge gazeta, o rupe şi o azvîrle sub picioare…
— Domnilor! vreau să zic eu…
— Ce, domnilor? ţipă băiatul… Credeţi că n-aveţi să plătiţi infamia?…
— Ce infamie, domnule?
— O să vă arătăm noi dv. tutulor, cari vă solidarizaţi cu regimul banditesc…
— Cu regimul monopolurilor! adăogă tatăl.
Înţelegînd că un tată aşa de răguşit n-ar putea fi niciodată pentru monopolul băuturilor spirtoase, zic:
— Mă iertaţi, domnilor, dar… cu cine am, mă rog, onoarea?
— Cu studenţi! strigă băiatul.
— Bine, dumneata se vede… dar tata dumitale…
— Care tată?
— Dumnealui!
Şi arăt pe omul cu barbă.
— Nu-i sunt tată, domnule, strigă omul răguşit…
— !?…
— … Suntem camarazi…
— Camarazi!! strig eu. Camarazi? şi încep să rîd…
— Domnule! strigă bărbosul, nu-ţi permit să insulţi tinerimea universitară!
Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi.
Caragiale despre cum trăiesc românii politica
Pentru a evidenţia şi mai puternic slăbiciunile caricaturale ale României post-decembriste, nu de puţine ori în ultimii ani au fost convocate personajele şi situaţiile din opera lui Caragiale.
Ca-n Caragiale! iată o sintagmă întîlnită deseori în textele menite a ironiza vremurile pe care le trăim.
Aruncînd însă o privire asupra personajelor şi situaţiilor invocate azi pentru a dovedi eterna actualitate a operei lui Caragiale, vom sesiza imediat o ciudăţenie:
Sînt aduse în discuţie din vasta lume a satiricului nostru naţional doar personajele şi situaţiile definitorii pentru ceea ce publicistul Caragiale numea, în eseul 1907. Din primăvară pînă-n toamnă „industrie politică“:
Politicieni, demnitari, ziarişti, consoarte şi amante de lideri politici.
Pentru a denunţa demagogia politicianistă e convocat Caţavencu.
Pentru a ironiza sarcastic dezlînarea logică a oratorului e convocat Farfuridi.
Pentru a satiriza presa tendenţioasă cu gazete poreclite de Caragiale Trompete şi publicişti incoerenţi sînt aduse în discuţie Vocea patriotului naţionale, Răcnetul Carpaţilor şi, evident, eternul Rică Venturiano.
Nimeni de azi nu ţine cont de un adevăr elementar.
Pentru ca demagogul Caţavencu să existe trebuia să existe şi un alegător care să se lase tras pe sfoară de cuvintele mari şi sterpe ale lui Caţavencu.
Pentru ca Rică Venturiano să poată publica îngălările sale trebuia să existe şi un cumpărător – cititor de Vocea patriotului naţionale.
Concentrarea pe lumea politică din opera lui Caragiale ne-a făcut să uităm că marile satiric a luat în răspăr şi lumea româneacă obişnuită.
Altfel spus, s-a trecut cu vederea un adevăr de esenţă al operei lui Caragiale:
România e aşa cum e nu numai din cauza politicienilor, dar şi din cauza celor care-i ascultă, care-i urmează şi, mai ales, îi votează pe politicieni.
Schiţa Atmosferă încărcată a fost publicată în numărul din 10 martie 1900 al ziarului Universul.
Din cîte se vede, autorul, care e și narator, stă într-o berărie.
De ce stă într-o berărie?
Dintr-un motiv pe care el se grăbeşte să ni-l explice:
Întîi şi-ntîi pentru că „e zi de sărbătoare mare repaos duminical“.
Legea repaosului duminical a fost votată la 6 martie 1897, sub guvernul Vasile Lascăr.
Aşadar, ca să mă exprim în termeni şcolăreşti, acţiunea schiţei se petrece între 1897 şi 1900.
Pentru Bucureşti – spune schiţa – nu e însă zi de repaos duminical. E zi de luptă:
„Se face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere à la vapeur legea pentru înfiinţarea monopolului băuturilor spirtoase! De cînd ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă“.
Părinte fondator al prozo-gazetăriei româneşti, Caragiale exploatează, de regulă, fapte social-politice reale, lesne de identificat în plan istoric.
Oricît m-am străduit, n-am găsit însă, între 1897 şi 1900 nici o tentativă a Guvernului de a trece prin Parlament o lege vizînd băuturile spirtoase.
E drept, contestarea Constituţiei de jos în sus, cum li se spunea mişcărilor de stradă ticluite de Opoziţie s-a manifestat şi în anii respectivi.
Motivul protestului invocat de Caragiale e fictiv în acest caz.
Prozatorul a ales o aşa-zisă Lege de înfiinţarea a monopolului băuturilor spirtoase pentru a potenţa ridicolul patimei politice la nivelul cetăţeanului simplu.
Personajul narator, să-i zicem Personajul Caragiale, se teme să umble pe stradă. Pentru că n-are nici o părere într-o lume în care toată lumea are o părere.
În cazul personajului, avem de-a face, aşadar, cu ceea ce analiştii politici, dar şi consultaţii electorali ar numi alegătorul nehotărît.
Caragiale nu e nici contra, nici pentru Legea respectivă.
E pur şi simplu un cetăţean care nu s-a decis încă pentru ce tabără să opteze.
Pînă atunci, el preferă să stea la o bere, în aşteptarea ediţiei de seară a „ziarelor politice“ pentru a afla „ce-a fost la manifestaţie“.
O dată pusă în scenă recuzita ironică, I.L. Caragiale se dezlănţuie.
Pînă la finele schiţei el ne va dovedi că în România vremii sale, şi, prin asta, în România de azi, e riscant să n-ai nici o părere, pentru că toată lumea are o părere.
De prisos să mai adaug că Atmosferă încărcată ar putea ţine locul tuturor comentariilor despre felul în care românii – nu numai cititori, dar şi ziarişti, nu numai alegători, dar şi politicieni – abordează scena social-politică cu o patimă de chibiţi?