Compunere
Ninge liniștit.
Frigul taie pînă la sînge obrajii.
Fumurile se înalță drept din coșuri.
Pașii scîrțîie pe zăpadă.
Tinerii se bat cu bulgări.
Copacii sunt plini de promoroacă.
Pe ghețușul din capătul străzii, copii cu fesuri se dau pe gheață chiuind.
Ce mai încolo și-ncoace, cînd ieși din casă juri că ai în față compunerea unui elev de clasa a patra!
În perspectiva posterității
La un moment dat se gândi să-și pregătească posteritatea.
Văzînd scandalurile provocate, după moartea unui mare scriitor, de brambureala din documentele vieții sale, își puse în ordine toate hîrtiile: împărți chitanțele, scrisorile și recipisele pe genuri și capitole și le vîrî în plicuri cu antet. Un loc aparte îl consacră fotografiilor, cele mai prețioase documente din biografia unui scriitor. Lor le repartiză o casetă făcută de el însuși cu sculele de tîmplărie din dotare, sacrificînd scîndura unui sertar descleiat. Cuvîntul Fotografii, prin care se putea ști ce se găsește înăuntru, astfel ca viitorii istorici literari să nu creadă c-ar putea fi dinamită sau microbi ai ciumei, îl scrise cu un cui înroșit în foc, după tehnica pirogravurii.
Înapoie cărțile luate de la bibliotecă.
Nu-l incinta să știe că vreun cercetător va publica lista cărților pe care le împrumutase și nu le restituise, cum se întîmplase, potrivit unui articol citit de el în publicația Libertatea pentru femei, cu marele George Călinescu.
Multe dificultăți se iveau pentru posteritate în legătură cu procesul de creație al diferitelor opere.
Ca să le evite, se apucă să-și consemneze riguros, pe zile și, uneori, chiar pe minute ce făcuse, ce scrisese, ideile care-l încercaseră, explicabilele șovăieli și disperări din procesul de făurire a unei opere.
Era, deci, pregătit să înfrunte posteritatea.
În ce privește cărțile, mai rămînea să le scrie.
Scandal în stație
Un tip trecut de 50 de ani, uscat deja de bătrînețe, i-a ars
nevesti-sii, în tramvai, o palmă.
La cîteva clipe după ce au coborît la Unirii, în așteptarea altui tramvai, bărbatul, ca orice soț care i-a ars o palmă nevestei, s-a potolit, ba chiar l-a apucat regretul c-a lovit-o. Ea, în schimb, o huidumă într-o rochie din pînză subțire, stînd să crape pe ea, cu părul prost vopsit, ca orice nevastă care a primit o palmă și știe că nu va mai încasa alta, nu se potolește nici în ruptul capului.
— Sunt tristă și răgușită! – face ea smiorcăindu-se, ștergîndu-și nasul cu batista. Cum mă duc eu bătută la serviciu?! Ești un criminal, dacă nu-ți poți stăpîni nervii, du-te la balamuc!
— Taci din gură! – zice bărbatul, cu voce joasă, descumpănit de scandalul pe care l-a provocat, dîndu-și seama că acum, potolit, fără încordarea nervoasă de dinainte, cînd ar fi fost în stare s-o umple de sînge, chiar dacă ar fi scandalizat întregul oraș, nu-i mai poate face nimic.
Simțind că are mînă liberă, femeia se dezlănțuie din plin.
— Nu ți-e rușine?! – ridică ea vocea, să audă toată lumea, să-l huiduie pe nerușinatul ăsta (ei nu-i pasă, odată ce-a primit o palmă în public) –, unde-ai învățat tu să dai într-o femeie? Cînd erai neînsurat, tot așa îți băteai curvele?
Ca s-o împace sau, poate, ca să termine odată bîlciul, bărbatul îi propune să ia un taxi. Nevasta refuză categoric. Balanța războiului s-a înclinat de partea ei.
— Ce, încerci să mă cumperi acum, după ce m-ai nenorocit?! Nu vreau nici un taxi, vreau să merg cu tramvaiul!
Pus la pămînt, bărbatul se prostește de-a binelea.
Începe să răcnească:
— Luăm taxiul, ascultă ce-ți spun! Lumea merge cu tramvaiul, cu autobuzul, cu troleibuzul. Eu vreau să merg cu mașina.
Mulțimea de gură-cască din jurul lor s-a împărțit în două.
Unii țin partea nevestei.
Alții, partea bărbatului.
Cîțiva, suficient de beți pentru a fi obiectivi, se pronunță pentru o soluție de compromis:
— Ea să meargă cu tramvaiul, iar el, cu taxiul.
De pe vremuri
La Magazinul mixt din Poiana-Muncii se vând obligatoriu lenjerie de damă împreună cu filme foto, bomboane Dorna, cu ghidoane de bicicletă, hârtie de muște Zepelin, cu brânză de vaci.
Cabanierul suspect
Șeful Poliției județene a decis să investigheze el însuși recentul caz petrecut în Munții Munților.
Nu face asta în mod obișnuit.
Datoria lui e să coordoneze munca anchetatorilor din subordine. Și, mai ales, să se ocupe de miile de probleme care se ivesc, în chip automat, la o instituție bugetară: de la a face rost de benzină pentru mașinile de intervenție pînă la a deconta lumina albastră din girofaruri.
Cînd apare însă un caz mai complex, cerînd o pricepere deosebită, se grăbește să-l preia de la cap la coadă. E o formulă de a nu-și ieși din mînă. Dar și un prilej de a le arăta subordonaților cum se face o anchetă ca la carte.
Un astfel de caz e și cel petrecut în Munții Munților.
Un cabanier reclamase niște urși derbedei, care-i intraseră prin efracție în cabană, dărîmaseră masa de biliard din hol, vrînd să joace o partidă, deși nu știau, și băuseră apa minerală din frigider.
Șeful Poliției județene era însă convins că respectivul minte.
Se baza, în convingerea sa, mai ales pe amănuntul cu apa minerală. Cabanierul nu precizase (sau poate nici nu voise s-o facă) dacă apa era plată sau gazoasă. Or, din cîte citise el, Șeful Poliției județene – și o spusese și celor din subordine —, urșii nu suportă apa gazoasă. Îi face să rîgîie, și asta le displace deoarece le afectează imaginea publică. Cine dracu’ a mai văzut urs rîgîind ca un porc?! Absența acestei precizări îl făcea suspect pe cabanier. Șeful Poliției județene bănuia, dacă nu chiar era sigur, că nu urșii făcuseră stricăciunile, ci însuși cabanierul, care se îmbătase la barul din sat și, la întoarcere, nu nimerise cheia în broască. Și, cum nu mai știa nici pe ce lume se află, spărsese ușa, dărîmase masa, năpustindu-se la frigider, ca să-și astîmpere setea după lichiorul contrafăcut, care se dă pe sub mînă în mai toate localurile din județ.
Din nefericire, premisa de la care pornea Șeful Poliției județene era totalmente falsă.
Nu cabanierul, ci urșii goliseră frigiderul. Nu-i împiedicase să bea apa minerală faptul că era gazoasă. Nu departe de cabană se afla un izvor cu apă minerală, de la care se adăpau urșii după ciocolata și prăjiturile date din belșug de turiștii veniți în zonă.
Astfel că urșii se obișnuiseră cu apa gazoasă și deci nu mai rîgîiau nici dacă ar fi băut o stațiune balneo-climaterică în întregime.
Pe peretele de la drum
De cum ai intrat în Fitionești, dai cu ochii, pe partea stângă a șoselei, de casa lui Culai Vinghileac. De meserie macaragiu, s-a lăsat, și acum se ocupă cu arta. A trîntit pe peretele de la drum un tablou uriaș, întins de la un burlan la altul, înfățișînd trei starlete TV. Culai Vinghileac se dă în vînt după emisiunile de după miezul nopții, în care respectivele apar aplecate în față și acoperite doar cu o plasă ca de țînțari. Cînd fac bezele, el e convins că doar lui i se adresează. Drept care, stînd trîntit în fotoliu și cinstindu-se cu o cană cu bere, Culai Vinghileac le alintă drăgăstos:
— Curvulițele mele dragi!
Una dintre picturi, înfățișînd o blondă mofturoasă, a stîrnit mare scandal în sat prin sînii ei uriași, de mărimea unor pepeni de Dăbuleni. Mamele s-au plîns șefului de post de priveliștea necenzurată pe care sunt obligați s-o vadă copiii cînd se duc sau cînd vin de la școală.
Înfățișîndu-se la Culai Vinghileac acasă, într-o seară (peste zi n-a avut timp, și-a dus soacra cu mașina Poliției pînă în satul vecin, să cumpere o cloșcă), Șeful de post a ținut să-i amintească de legea privind protecția minorilor.
Sau îi pune sutien blondei, sau înalță un gard de doi metri și ceva, care să astupe scandaloasa priveliște de pe perete.
După ce s-a gîndit un timp, Culai Vinghileac a ales soluția cu sutienul.
E mai ieftină și, în plus, opera îi poate fi admirată în continuare de cei care trec pe Șosea încetinind brusc viteza, deoarece în zonă e semnalat un radar fix.
Înregistrare cu dulău
Bocănitul vecinului de sus îi face viață amară lui Ion Clopotelea, pictor de peisaje.
Pînă la Revoluție, Ion Clopotelea a lucrat ca activist la Comitetul Județean de Partid, Secția Propagandă și Cultură. Răspundea de Arta Plastică, atît cea profesionistă, cît și cea amatoare, de Școala Populară de Artă din oraș și de produsele artizanale din lemn și alte materiale.
Era de meserie dogar.
Pe vremea cînd făcea butii și căzi, fusese remarcat de
prim-secretar, interesat de o balercă mai aparte, pentru crama din noua sa vilă, astfel concepută încît să semene cu o casă tradițională de la Muzeul Satului din București, pe care îl vizitase el cu ani în urmă, pe când era student la Academia „Ștefan Gheorghiu“. Cineva i-l recomandase pe Ion Clopotelea drept singurul care i-ar putea face o balercă în formă de I, inițiala pronumelui Ion, deși prim-secretarului toată lumea îi zicea Nelu.
Șefului de județ îi plăcuse lucrarea, mai ales că Ion Clopotelea așternuse pe balercă și iscălitura clientului. Drept răsplată, îl angajase ca activist la Secția Propagandă și Cultură, după ce-l trimisese să termine, la Academia „Ștefan Gheorghiu“, o facultate pe scurt, de cîteva săptămîni.
Deși nu se pricepea, Ion Clopotelea, care nu era prost, reuși să se descurce destul de bine în noua funcție. Se și remarcase în cîteva rînduri. Astfel, la un moment dat, fusese invitat să conducă o comisie de recepționare a unor tablouri ale tinerilor artiști plastici. Parcurgînd expoziția, Ion Clopotelea se opri, adunând tot cortegiul în jurul lui, în fața unui tablou înfățișînd un ins care bătea ceva la mașină.
— Cine e omul din tablou? – întrebă el.
Reprezentantul artiștilor, care voia cu orice preț ca tabloul să fie achiziționat de Comitetul Județean de Partid pentru una dintre vilele sale de protocol, intră în panică:
— De unde dracu’ să știu eu cine-i omul?!
Bîjbîi răspunsul:
— Un muncitor.
Ion Clopotelea păru mulțumit. Poate de aceea găsi de cuviință să continue:
— Și mașina la care bate, mașina ce marcă e? – se interesă el, dîndu-se mai aproape de tablou, ca și cum ar fi vrut, într-adevăr, să afle ce marcă e mașina.
Și de data asta, reprezentantul răspunse la întîmplare:
— Păi, cehoslovacă, că de astea se găsesc în comerțul nostru socialist.
Ion Clopotelea nu se trădă cu nimic.
— Și ce bate el la mașină?
De data asta, reprezentantul nu mai ezită:
— Păi, cererea de intrare în Partid.
Ion Clopotelea tăcu. Dar se vedea clar că va izbucni. Reprezentantul se prinse. Și se îngălbeni brusc:
— Aoleu, am uitat că cererea de intrare în Partid nu se bate la mașină!
După Revoluție, Ion Clopotelea încercă mai multe joburi. Se aventură la început, ca mai toată lumea, în comerțul cu turcisme. Eșuă, după ce papucii aduși de la Istanbul se dovediră impracticabili; în loc să fie fosforescenți noaptea, cum scria în prospect, luminau doar în toiul zilei. De cum cădea întunericul, li se umezeau, fără motiv, bateriile. Se mai chinui să scoată și un ziar de acatiste și mîncăruri de post. Renunță însă, cînd află că avea nevoie de o aprobare specială, pe care o dădea Patriarhul personal.
Eșuă spectaculos în încercarea de a lansa un lanț de saloane de Masaj erotic. Toată lumea știa că astfel de saloane n-aveau nici o legătură cu masajul. Aveau, în schimb, o legătură trainică, indisolubilă, cu eroticul, mai precis cu prostituția mascată. El însă, luînd în serios denumirea, se consacră doar masajului. După cîteva săptămîni, în care bărbații, atrași de ceea ce presupuneau ei că înseamnă de-adevăratelea masajul erotic, se convinseseră că nu e rost de nici o păsărică, saloanele lui Ion Clopotelea rămaseră pustii. Înainte de a le închide, unul dintre ele avu, totuși, un client. O babă care-și uitase ochelarii acasă și, în consecință, în loc de masaj, citise pasaj. Intrase în salon încredințată că pe acolo se ajunge mai repede la piață.
Pînă la urmă, Ion Clopotelea se apucă de pictat. De pictat peisaje. Observase că noii îmbogățiți din județ se dădeau în vînt să aibă în vilele de pe marginea lacului tablouri cu peisaje din jur, astfel făcute încît, atîrnîndu-le pe pereți, să pară că se uită pe fereastră.
Ion Clopotelea lucrează, de obicei, noaptea.
Ziua se documentează.
Își ia cartoanele și merge prin parcuri, pe malul lacului, pentru a face schițe. Apoi, întors acasă, pictează din ce-și amintește.
Vecinul de sus e de meserie cibernetician. Pînă la Revoluție a lucrat la Institutul de Cibernetică al Academiei. Cibernetica românească se afla la începuturi. Astfel că institutul vecinului se ocupa doar cu Introducerea în cibernetică. Specialiștii noștri își făceau veacul la un calculator cît un dulap, meșterit de ei înșiși din piese disparate, aduse în țară pe sub mînă. Cînd îl porneai, huruia ca un tractor și, dacă nu-l opreai după o oră, ca să arunci pe el o găleată cu apă, lua foc și ardea cu fum. Bani pentru cărți și reviste de specialitate de peste hotare nu erau. Cercetătorii, între care și vecinul, conspectau cîte o revistă procurată întîmplător. Fie una adusă în țară de cîte un pilot, din greșeală, pentru că o confundase cu o revistă porno, fie un pliant, uitat la hotel de vreo delegație străină. Exemplarele erau înregistrate și ținute sub cheie într-o încăpere specială. Doritorii de studiu le puteau lua numai pe baza unei cereri aprobate de director.
După Revoluție, institutul a dat faliment. Vecinul de sus a rămas astfel pe drumuri. A găsit el cîteva slujbe, dar nu i-au plăcut. La unele nu se cîștiga bine. La altele, condițiile de lucru erau imposibile. Ultima oară se angajase la o Pizzerie, pe post de băiat care ducea comenzi la domiciliu. I se dăduse pentru asta și o motoretă. La o adică, s-ar fi împăcat cu noua slujbă, mai ales că-i plăcea să meargă cu motoreta. Numai că la un moment dat îi căzu să ducă pizza la un atelier în care se făceau pictoriale pentru o revistă deocheată. Goale pușcă, fîțîindu-se de colo pînă colo, prin atelierul amenajat într-o fostă hală de pui, fetelor li se făcea foame la un moment dat. Li se comanda o pizza, pe care o mîncau apoi, la masă, goale pușcă, avînd însă grijă să țină coatele pe lîngă trup, după cum cerea strict Codul manierelor elegante.
Ca să înmîneze comanda și să i se iscălească de primire, vecinul, om la locul lui, cu nevastă și fete mari, de măritat, trebuia să treacă printre fetele despuiate.
Deși nu-i dădeau nici o atenție, lui i se părea că-i fac cu ochiul.
Cu vreo lună în urmă, vecinul a citit însă prin ziare că un dansator de bar cîștigă pe lună mai mult decît un prim-ministru.
Drept urmare, s-a apucat să învețe step.
De dimineață pînă noaptea tîrziu toacă mărunt podelele. Bocănitul ăsta ritmic îl înnebunește pe Ion Clopotelea. Peisajele sale ies pe zi ce trece tot mai pesimiste. Chiar și cînd e vorba de primăvară, ceva din tablou îl întristează profund pe privitor. Au fost femei care au mărturisit că, văzînd o livadă înflorită, le-a podidit plînsul.
Furios, Ion Clopotelea nu mai știe ce să facă. L-a înjurat pe vecin, ba chiar l-a amenințat cu bătaia. Totul a fost zadarnic. De fiecare dată, respectivul a răspuns că-i vorba de pîinea lui. Tot căutînd, Ion Clopotelea a găsit soluția. A înregistrat pe bandă lătratul unui dulău. Ham-ham! – face animalul furios, lăsînd impresia că se va năpusti la tine. Cînd pleacă de acasă, Ion Clopotelea atîrnă casetofonul în tavan și-i dă drumul la maximum. Lătratul dă peste cap melodia.
Iar vecinul, greșind pe zi ce trece la bătutul stepului, se gîndește să renunțe la antrenamente.