Duminica, pe la 11, cînd mă întorc cu maşina de la Găgeşti, din Radioul pus pe RRA, ascult o emisiune de note de călătorie în străinătate. Autoarea descrie ce a trăit călătorind nu numai în locuri aflate la doi paşi, gen Paris sau Praga, ci şi în locuri inaccesibile pînă şi aventurierilor de tip Columb fără caravelă:
Australia, Noua Zeelandă.
Ascultînd-o, m-am întrebat de fiecare dată, fără a găsi răspunsul, dacă a fost în locurile respective sau dacă le istoriseşte din închipuirea documentată pe Internet. Şi dacă a fost, de unde atîţia bani pentru atîtea călătorii şi nu oriunde, ci în locuri care cer sume colosale.
În ultima duminică a întoarcerii mele la Bucureşti, ocupîndu-se de o insulă din Grecia, reporteriţa a debutat prin relatarea unui dialog obişnuit cu colegii de presă.
Ori de cîte ori aceştia invocau Criza politico-economică din Grecia ea le răspundea că în Grecia eternă nu e, n-a fost şi nu va fi niciodată în criză.
M-am convins de adevărul spuselor sale în scurta călătorie în Grecia, mai precis în scurtul popas în Peraia, un fel de Eforiae faţă de Constanţa prin raportare la Salonic.
Dacă ar fi să crezi Breaking News-urilor ilustrate cu reportaje de la faţa locului, Grecia dă în clocot.
Social, economic, politic.
În Peraia cel puţin, n-am deosebit nici un clocot. Dr ce spun eu, n-am deosebit nici măcar acea încreţire a suprafaţei de apă care prevesteşte clocotul de peste puţin timp.
Viaţa se încinge aici zi de zi în cel mai banal chip cu putinţă.
La cîte-o masă de pe terasele încă goale acum, la finele lui mai, cînd n-a început sezonul, bărbaţi în toată firea joacă table.|
Sunt pensionaţi pe motiv de boală?
Sunt oameni?
Sunt rebeli?
Sunt pur şi simplu nişte greci care omoară timpul.
Pe străduţele care duc la mare se lucrează în vederea sezonului.
Se dreg localurile (cum de n-au dat faliment? Sunt altele?), se reface scrisul firmelor, se descarcă mobilă.
Autobuzul de Salonic se opreşte în staţie, şi cei care l-au aşteptat se urcă tacticoşi fără a lăsa o clipă impresia că l-au votat pe Ţipros.
Pînă noaptea tîrziu, crîşmele sunt pline.
Nu numai cu turişti, dar şi cu greci.
În prima sa carte despre lumea din Vest, Extremul Occident, scrisă pentru a-i confirma teza Lumii limitate (cînd eşti în Estul comunist mai poţi visa halucinant la Lumea din Vest, cînd ajungi în Vest şi descoperi multe lucruri de bombănit, îţi dai seama că s-a terminat, nu mai poţi visa la altă lume), Petru Dumitriu descrie vacanţa făcută în Grecia de nişte miliardari într-o familie grecească mai mare.
De la cei care servesc în localuri pînă la cei care te duc cu barca, impresia de popor într-o familie e dominantă în Grecia, binecuvîntată de mare.
Într-adevăr, în Peraia, unde mi-am ales locul pentru scurta vacanţă (iar închid ăştia ţara? am exclamat şi-am şters-o din Bucureştii bibliotecilor închise pînă marţi), ai sentimentul de lume familiară.
Plaja, destul de îngustă, e ocupată pînă la jumătate de terasele localurilor deţinute de familii.
Dacă vrei să beneficiezi de un şezlong obişnuit şi de o umbrelă, cumperi o cafea (3 euro, 50) comandînd-o femeii care s-a ivit de cum ţi-ai aşezat fleacurile de plajă. Poţi sta pe plajă şi fără să comanzi o cafea. N-ai parte însă de şezlong şi umbreluţă.
Cine nu vrea să dea 3 euro, găseşte loc pe nisipul pus la dispoziţia muritorilor de Dumnezeu Proprietarul. De o parte şi de alta a unei porţiuni ţinînd de un restaurant, pe prosoape, pe cearşafuri, pe ştergare (i-am auzit zicînd asta pe nişte moldoveni, care o dădeau deseori pe ruseşte), iau loc temporar cete de elevi, veniţi cu grupul sau cu clasă, în excursie prin zonă, şi pentru care profesorii fac concesii de a merge la plajă cu bagaje cu tot.
Pe pontonul care se avîntă pînă departe, în mare, cete de copii şi adolescenţi plonjează în apă nu înainte de a da la maximum telefoanele mobile transformate în radiouri cu tranzistori.
Asta e un fel de a petrece vacanţa în Grecia ca în familie.
Într-o seară, cineva mă duce cu maşina într-un resort celebru din Halkidiki.
Buticuri de lux, restaurante diferite a meniuri (greceşti, italieneşti, englezeşti), buticuri viu luminate seara, strălucind de ordine, un ochi de apă în centru, plin de yahturi, plaja privată, cu şezlonguri de tip saltea şi bar la margine.
E seară şi, cum într-un asemenea complex ai dat gata toate magazinele şi toate aleile într-o singură zi, clienţii s-au năpustit asupra singurei distracţii de aici:
Halirea.
În timp ce familiile sau grupurile de amici trăncănesc, copii se joacă, fiecare în parte, pe tabletă, cu jocuri electronice.
Se ia masa şi pe iahturi.
Mă întreb prin ce o fi mai bună masa pe un yaht decît pe o masă de restaurant, decît pe bancă sau decît pe iarbă.
Resortul e departe de orice localitate, prevăzut cu barieră şi recepţie.
Aici suntem în Grecia viconţilor de lux.
Din cîte-mi dau seama, e Grecia ghetourilor de lux.
O prefer pe cea de la Peraia, cu ospătarii care sunt de fapt proprietarii terasei şi cu prosoapele intime pe nisip pe post de şezlonguri de lux.