1. Sînt în Opere complete de Cehov – cel puţin în volumul I – şi proze slabe, foiletoane de o mediocritate vecină cu cea a textelor tipărite în presa umoristică de la chioșcuri.
Din cînd în cînd însă, chiar şi în aceste proze, întîlneşti mici bijuterii în stare prin valoarea lor să ridice spectaculos preţul prozei.
În Răzbunarea, schiţă apărută în Mirskoi Tolc, 31 decembrie 1882, sub iscălitura lui A. Cehonte, sare în ochi această consemnare:
„Comicul se duce la casă, unde, la o masă murdară din lemn de tei, şedea casierul Stanim, bunul lui prieten, un neamţ care se dădea drept englez“.
Genial, nu-i aşa?!
Un neamţ care se dădea drept englez!
2. Noiembrie 1924. Liderul Partidului Naţional Român, Iuliu Maniu, ia cuvîntul la marea întrunire populară organizată de partid la Brăila.
Pentru a-i înţelege un paragraf din discurs – cel consacrat situaţiei din Opoziţie – trebuie neapărat să vedem care era situaţia Opoziţiei în noiembrie 1924.
Alegerile din martie 1922, zise şi pentru Adunarea Constituţională, aduc cu ele victoria copleşitoare a PNL: 222 de locuri în Parlament, în timp ce Opoziţia are doar 46.
Opoziţia parlamentară e divizată. Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache şi Partidul Naţional Român, al lui Iuliu Maniu.
Pînă în 10 octombrie 1926, cînd apare PNŢ, tentativele de unire a celor două partide eşuează, deseori ca urmare a codiţei de drac pe care şi-o vîră Ionel Brătianu.
În Opoziţie (fără a fi în Parlament), mai sînt: Liga Poporului, a generalului Averescu, Partidul Naționalist-Democrat al lui Nicolae Iorga.
Presa de partid din 1924 ne oferă imaginea unui război total în Opoziţie. Se ajunge pînă acolo încît, în 1923, Averescu îl provoacă la duel pe Nicolae Iorga pentru nişte afirmaţii făcute de la tribuna Parlamentului.
În acest context, Iuliu Maniu nu osteneşte a suna goarna unităţii şi solidarităţii Opoziţiei în războiul cu regimul oligarhic PNL.
Discursul de la Brăila e un asemenea moment:
„Colaborarea pentru binele ţării
Din primul moment cînd P.N.R. A intrat pe arena vieţii politice a României întregite, am fost aderenţi constanţi ai colaborării politice cu toate partide care stau pe aceeaşi bază principală a naţionalismului curat şi al unei democraţii radicale. În conformitate cu acest principiu am format la vremea sa guvernul d-lui Vaida p care l-a doborît intriga oligarhiei invidioase. Cred şi azi că concentrarea forţelor democratice este singura mîntuire faţă de pericolele ce ameninţă chiar şi libertăţile personale nu numai cele publice din partea unei oligarhii legată prin ambiţii neîntemeiate şi năzuinţi de exploatare şi de apăsare sufletească şi materială a maselor producătoare şi chiar fiindcă aceasta ne este convingerea nu ne-am certat, n-am atacat niciun partid de opoziţie şi ne-am îndreptat armele numai contra acestei oligarhii reprezentate de guvernul actul. P.N.R. nu duşmăneşte pe nimeni, nu persecută pe nimeni, detestă însă şi combate cu toată energia faptele ruşinoase şi lipsite de adevărată dragoste de neam a guvernului actual care trebuie cu grabă înlăturat. Nici prea noastră, nici oratorii noştri la adunări nu şi-au îndreptat săgeţile contra cetelor luptătoare mai mult sau mai puţin dibace, mai mult sau mai puţin la înălţimea chemării lor, ci ne-am aruncat cu toată puterea sufletului nostru asupra absolutismului ce domneşte în ţară şi asupra păcatelor cari după temelia de existenţă a neamului românesc“.
3. Revăzîndu-mi notiţele din care ar urma (dacă mai am timp s-o fac, desigur) să extrag, după legea apei turnate în vin, un text mai mare, descopăr în două locuri însemnări despre rolul incendiilor în modernizarea Instanbulului.
S-ar cuveni să mă întorc la cele citite despre incendiile de la un capăt la altul (pornite de la Cornul de Aur şi terminate la Marea de Marmara), în urma cărora noile construcţii erau supuse unor reguli mai aspre.
Aceste reguli se anunţau de la bun început pline de slăbiciuni, uşor de dibuit de speculanţii imobiliari.
În consecinţă, un nou incendiu prăduia noile construcţii, tot din lemn.
Speriaţi de revolta colectivă, demnitarii avansau noi legi.
De remarcat că după primul incendiu, o oarecare îmbunătăţire avea loc.
Noile legi, emise după al doilea incendiu, chiar dacă pipernicite şi aiurea aplicate, duceau, totuşi, la o mică modernizare.
Mi-am zis mai demult să scriu un eseu mai amplu despre rolul dezastrelor în modernizarea marilor oraşe ale lumii: Londra, Lisabona. Deşi am vrut să trec şi Constantinopolul printre aceste aglomeraţii, acum sesizez că oraşul de pe Bosfor cere o nuanţare.
Celelalte oraşe europene s-au modernizat imediat după un dezastru. Constantinopolul a avut nevoie de 100 de ani de dezastre pentru a se moderniza pe jumătate.