Veghea Partidului
Scrisoarea unei văduve sărace, publicată pe prima pagină a Scînteii din 1950:
„Cînd mi-a murit bărbatul, lăsîndu-mă singură cu nouă copii mici, am început să mă jelui:
În grija cui m-ai lăsat, bărbate, în grija cui?!
Atunci eram o proastă, trăgeam cu urechea la șoaptele ticăloșilor de chiaburi, dar acum, după ce am citit Cursul scurt al Marelui învățător al Poporului, Iosif Vissarionovici Stalin, îmi dau seama că nu rămăsesem singură.
Partidul veghea asupra mea.
Mulțumesc din inimă Partidului!“
Casa din Deal
Pînă la Marele Cutremur, care făcu să alunece o parte din pămînt, dînd la iveală un soldat roman curățindu-și lancea, iute luat de Cercul de Istorie al școlii elementare, Gelu Crăcană șezuse în vîrful Dealului, într-o căsuță a cărei fereastră, luminată toată noaptea, veghea pînă departe cîmpia prăbușită în somn.
Documentîndu-se pentru monografia satului, după ce nevastă-sa fugise cu un vînzător de titireze mecanice, învățătorul Constantin Duminică va găsi fosta casă a lui Gelu Crăcană însemnată pe toate hărțile de navigație aeriană ale timpului, căutată cu disperare de piloți, după ce aceștia, lăsînd în urmă marile orașe, intrau cu avioanele în bezna fără de hotar a satelor culcate odată cu găinile.
Cînd se construi pe valea rîului faimoasa șosea transeuropeană, șoferii de pe continent, ducînd dintr-o țară într-alta uriașe Tiruri frigorifere, în care spînzurau boi și porci însîngerați, stînd la volan cu ochii arși de nostalgia garajelor și a stațiilor de benzină luminate sărbătorește, ultimele semne de viață înainte de a intra în cîmpie, tresăreau fericiți cînd vedeau departe, ca un far în imensitatea oceanului, lumina gălbejită de la fereastra lui Gelu Crăcană.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, multe bombe se irosiră în rîpa lui Culai Niță, la vreo cîteva sute de metri de casa din Deal.
Bombardierele aliate o confundau cu faimosul depozit hitlerist de proiectile teleghidate de lîngă Hamburg, luînd lumina palidă, de lampă cu gaz, drept semnalul de lanternă pe care trebuia să-l facă unul dintre agenții americani parașutați aici cu ani în urmă și care-i spionaseră pe nemți sub acoperire de bătrînici sărace plecate de acasă în căutare de urzici.
Dacă plouă sau nu
Trebuie să plecăm la muncă patriotică.
Vremea nu s-a hotărît.
Plouă sau nu?
Nimeni nu știe.
Evident, dacă plouă, nu pornim.
Cine a mai văzut muncă patriotică sub ploaia de toamnă?!
Dar plouă, oare?
Cerul se trudește s-o scoată la vopsea cu o ploaie măruntă. Din cînd în cînd, izbucnește un soare hrăpăreț. Vremea e iritant de șovăitoare. Cerem sfatul șefilor de la nivel de Facultate:
Plouă sau nu?
Nu pot spune nimic precis. Trebuie să-i întrebe, la rîndul lor, pe cei de la Universitate.
— Alo! Universitatea! După dumneavoastră, plouă afară? Să mai așteptăm un pic? Să vă consultați? Bine!
Secretarul pune receptorul în furcă:
— Să mai așteptăm, băieți!
Cei de la Universitate întreabă mai sus, la Municipiu:
— După dumneavoastră, plouă afară?
— Nu știm, să întrebăm la Județeană!
Județeană poate decide dacă plouă sau nu.
Teoretic, firește, pentru că din punct de vedere practic lucrurile sînt nițel mai complicate.
Anul trecut, cei de acolo erau s-o sfeclească.
Conducerea postului de radio local întrebase Județeana de Partid dacă poate să anunțe că a venit primăvara.
— Sigur că a venit! – răspunsese secretarul cu propaganda, aruncînd o privire pe fereastra larg deschisă pentru a mai verifica.
Radioul local își deschise emisiunea cu strigătul vesel:
Bună dimineața!
Partidul ne spune:
A venit primăvara!
Din nefericire, în oraș se afla unul dintre secretarii Comitetului Central.
Auzind radioul, respectivul sună imediat la Județeană:
— Unde ați văzut voi că a venit primăvara?!
Cei de la Județeana de Partid s-au învățat minte.
Nu mai dau în viața lor răspunsuri tranșante.
Astfel că acum ni se spune de la Facultate ceea ce s-a transmis de la Municipiu, prin Universitate, că s-ar fi spus de la Județeană:
— Orientați-vă și voi la fața locului!
Fugită de acasă
Lenuța Cîmpean din Rîpa de Jos, fata cea mică a lui Iordache Cîmpean, a fugit de acasă pentru a se angaja ca vînzătoare de noapte la un sexy-shop din centrul Capitalei.
Mult timp, despre ea nu s-a știut nimic în sat.
Unii ziceau c-a ajuns președinta României. Cei care urmăreau jurnalele TV din prime-time și talk-show-urile de la 22 îi contraziceau furioși, argumentînd că România nu e Republică Prezidențială, ci Monarhie Constituțională.
În consecință, Lenuța poate fi cel mult Regină.
În nici un caz, Președintă.
Anul trecut, Lenuța și-a făcut apariția în sat într-un jeep de ultimă oră, mare și zdravăn ca un tanc, înzestrat cu faruri de Vest sălbatic și geamuri fumurii.
În dreapta, pe scaunul șoferului, ședea un ins scund și îndesat, tuns scurt, cu priviri pustii și maxilare tari.
Nu se știe nici acum dacă era amantul sau șoferul.
Cum a fost salvată țara
Furios pe o emisiune care difuza opinii greșite, Florea Floricel, militar în termen la Pitești, se urcă în tanc și o porni spre Capitală, hotărît să tragă o ghiulea asupra TVR.
Întreaga Armată română intră în alarmă.
Întrunit după miezul nopții, la vreo oră de la ieșirea tancului din Unitate, Comandamentul constituit ad-hoc era convins că-i vorba de semnalul unei lovituri de stat.
Cine să fie autorul? La întrebarea asta, nici unul dintre membrii Comandamentului nu se grăbea să răspundă. Fiecare presupunea că toți ceilalți sînt deja în complot.
Între timp, tancul o luase liniștit pe șoseaua Pitești-București. Din văzduh, îl supravegheau elicoptere de asalt, înzestrate cu rachete aer-sol. Din pădurile de pe margini îl urmăreau discret comandouri înarmate pînă-n dinți. Nu se știa nimic despre adevăratele intenții ale lui Florea Floricel.
Un lucru era însă clar:
Figura cu tancul era doar un semn.
A ceva planificat să se întîmple.
Mai mult ca sigur, o lovitură de stat!
Florea Floricel nu bănuia nimic din toate astea. Vesel nevoie mare, conducea tancul fluierînd un marș de fanfară. Din cînd în cînd, mai ales cînd toba rămînea de una singură în bombăneala ei, bătea ritmul lovind cu palma în bordul mașinăriei. Ca să se răcorească, scosese capul din turelă. Briza nopții îi mîngîia părul tuns scurt. Simțea în el, umflîndu-i pieptul și încordîndu-i brațele, forțe greu de înfrînt cu una, cu două. Avea de gînd să treacă mai întîi pe acasă. Maică-sa îi scrisese că șeful postului de Poliție, fostul șef al postului de Miliție, îi făcea zile negre. Voia să pună mîna pe porcul bătrînei, cel mai frumos din sat, deoarece îl crescuse într-un fel aparte: cît timp înfuleca din troacă, ea îi îngîna un cîntec de leagăn. Pe șef avea de gînd doar să-l sperie. Îl va striga din uliță și, cînd acesta se va ivi în ușă, va îndrepta tunul spre el. Bau! va face și, dînd înapoi, se va depărta, lăsîndu-l pe ăla cu gura căscată.
În Televiziune însă va trage.
Nu, nu ca să-i facă rău, ci mai mult ca s-o sperie.
Țara a fost salvată pînă la urmă. Nu de Comandamentul Special alcătuit la nivel național. Nu de unitățile aflate la câteva sute de metri în urma tancului. Ci de plutonierul major Griguță Beșleagă, cel cu care făcuse Florea Floricel primele zile de instrucție. Nea Griguță ieșise între timp din cadrele Armatei și se întorsese acasă hotărît să pună mîna pe moara din sat. Ca s-o ia pe nimic, așa cum făcuseră alții cu morile din satele vecine, trebuia s-o aducă în stare de faliment. Pentru asta, în fiecare zi de lucru punea pe apă, mai sus de moară, bilețele pe care scria:
În grăunțele pe care le măcinați la moară veți fi fierți în cazanele cu smoală din Lumea ailaltă!
Semnat:
Ucigă-l Toaca!
Duse de val, biletele treceau prin grădinile gospodarilor.
Nea Griguță presupunea că, odată citit avertismentul, gospodarul nu va mai merge în veci la moară:
Mai degrabă murea de foame pe Lumea Asta decît să fiarbă în cazanele cu smoală pe Lumea Ailaltă.
Acum, nea Griguță dormea visînd că una dintre pietrele morii refuza să treacă la economia de piață.
— Lasă c-ajung eu proprietar! O să te schimb de o să-ți meargă fulgii! – o amenința nea Griguță, întorcîndu-se pe partea cealaltă.
De unde să știe el că în timp ce trăgea la aghioase, lovindu-și din cînd în cînd nevasta cu piciorul, care, la rîndu-i, îi ardea una cu cotul, salva Televiziunea Română și, prin asta, tînăra noastră democrație?!
Cînd îl învățase pe Florea Floricel să umble cu tancul, nea Griguță uitase să-i spună că acesta avea un rezervor suplimentar. Cînd se termina unul, era suficient să apeși o clapă de pe bord și celălalt intra în funcțiune. Uitase și pace! În acel moment al instrucției se gîndea la altceva. La via care trebuia culeasă. Sau la porcul de bucătar cu care iar se certase. Sigur este că mica lui scăpare salvă țara de la catastrofă. Ajuns pe la kilometrul 30, Florea Floricel văzu că nu mai are motorină. Cum nu știa de al doilea rezervor, coborî din tanc, scărpinîndu-se în cap, și începu să dea cu bocancul în șenile.
Unității de parașutiști care-l urmărea pas cu pas nu-i fu deloc greu să-l imobilizeze.
Fapt
În cancelaria școlii pasc doi cai fără stăpîn.
Engleza fără profesor
La terminarea liceului, Florica Năvală, fata cea mică a Măriei Năvală din Gogoșu, va alege să se specializeze în Publicitate. La liceul din Paștila nu învățase bine Engleza. Profesorului nu-i ședea gîndul la lecții. Tocmai divorțase de nevastă-sa, care fugise cu un crescător de vipere, și, în consecință, n-avea alt gînd decît să-și refacă viața. Astfel că axase toate lecțiile de Engleză pe întrebări și răspunsuri despre gătit. La sfîrșitul liceului, clasa a XII-a, din care făcea parte și Florica, știa cu ochii închiși să discute pînă și cu bucătarul Majestății Sale Regina Angliei. Nu știa însă o boabă din conversațiile obligatorii într-un supermarket cu vînzători amabili sau la ghișeul unei gări prin care trecea un Tren de Mare Viteză.
Pentru a recupera materia pierdută, Florica Năvală își cumpărase pe eBay un set complet de Limba engleză pentru manageri. De dimineață pînă seara ședea cu căștile la urechi, străduindu-se să învețe pe de rost dialogurile dintre Manager și Consiliul de administrație, dintre Șeful de Resurse Umane și Noul angajat. Ca să se perfecționeze, își luase și un set de Limba engleză pentru avansați. Punea de cele mai multe ori, deoarece îi plăcea de moarte, bucata în care un bătrînel își povestea copilăria din Anglia de altădată. Bucata fusese plasată în set pentru deprinderea perfectului compus. Floricăi îi plăcea însă pentru că bătrînul folosea expresii din Anglia rurală, unde se născuse și copilărise.
După vreo două săptămîni de exerciții zilnice, bătrînul începu să răgușească. Nu trecură nici patru zile și vocea i se făcu tot mai mică, pînă cînd dispăru. Îi luă locul, la început, un fîșîit neliniștitor, apoi fragmente dintr-o polcă, peste care autorii setului înregistraseră una dintre casetele Cursului, ca să le iasă mai ieftin.
Florica se plînse firmei, a cărei adresă era trecută în certificatul de garanție, dar nu primi nici un răspuns. Merse atunci la Nelu Măcuță, care-și deschisese în Gogoșu un Atelier de reparații multimedia. După ce desfăcu reportofonul și umblă la niște sîrmulițe, Nelu i-l înapoie, spunîndu-i că nu se mai poate face nimic.
Bătrînul din povestire se îmbolnăvise de cancer la gît.
— Asta pentru că – zicea Nelu Măcuță – ea nu respectase indicațiile din pliant, conform cărora banda nu trebuia suprasolicitată. Cei care povesteau despre călătoria la Londra sau tăifasuiau despre amenajarea casei aveau și ei nevoie de odihnă.
Or, ea îi pusese să vorbească ore în șir, fără a le lăsa o pauză nici măcar pentru a merge la WC.
Viol în grup
Luminița Budală s-a făcut prostituată.
Prostituată în cadrul Comunității, zice ea, invocînd numele Uniunii Europene.
Într-o zi, cînd se întreba disperată de unde dracu’ o să mai facă ea rost de bani, pentru că pe puținii bărbați din sat doritori de sex cu tarif îi dăduse gata demult, cinci inși din Oraș, în trecere spre vila din Munți, îi propuseră să petreacă o noapte împreună.
O noapte în care ea trebui să le facă toate serviciile.
Nemulțumiți de prestația Luminiței, cei cinci o bat zdravăn, după care o aruncă afară din vilă. Vînătă și desculță, Luminița ajunge în sat cu o ocazie.
Evident, după ce șoferul încercase, la rîndu-i, s-o violeze. Cum nu reușise, o pusese să împingă singură camionul, oprit în pantă.
Taică-său îi cîrpește și el vreo două și-i dă în judecată pe cei cinci pentru viol în grup.
Ca să nu se complice, respectivii îi oferă bătrînului zece milioane drept despăgubire.
Luminița Budală îi ia bătrînului banii și fuge în Italia.
Acolo se va face hoață de cărucioare de copii.
Fura cărucioarele cu copii cu tot.
Scenă cu și despre trotuar
Marele Bulevard a dispărut cu totul cotropit de întunericul înserării.
Nu s-au aprins încă becurile iluminatului public.
În parcare arde însă unul.
Nu e al municipalității, ci al paznicului, care l-a adus de acasă și, după ce l-a conectat la priza din gheretă, l-a agățat de stîlp.
Dincolo de zidul care mărginește parcarea, funcționează o bodegă. Pentru că autoritățile sanitare au închis de vreun an WC-ul localului, clienții escaladează zidul pentru a se urina la adăpostul mașinilor din parcare.
Mașinile sunt însă ale celor care joacă la Cazinou.
Proprietarii turbează de furie cînd văd urma șuviței pe mașinile lor de lux.
Pentru a alunga întunericul, factor favorizant al infracțiunii, paznicul a instalat un bec pe banii săi, deși știe că proprietarii n-o să
i-1 deconteze în veci.
Spînzurat într-un cablu, becul lasă să se vadă, deși lumina sa e gălbejită, o parte din parcare.
Cu două roți pe trotuar și celelalte două pe carosabil (fără a perturba circulația!) zace aici de mai mult timp o Dacia nițel trecută. Pe geamul din spate, proprietarul a lipit un afiș:
„M-am săturat să fiu șofer.
M-am săturat să stau ore-n șir în ambuteiaje.
M-am săturat să fiu oprit de toți agenții tîmpiți.
M-am săturat să mă urc la volan făcîndu-mi cruce neliniștit că ar putea intra vreun dement în mine.
Vînd această Dacie cu 3.000 de euro.
Drept bonus, o dau și pe soacră-mea.“
Acțiunea schiței noastre se petrece însă pe trotuarul de peste Bulevard, cel de lîngă Instituție.
O mașină cu număr străin, deși șoferul e de-al nostru, stă trasă lîngă bordură, cu motorul pornit.
Aplecată pe fereastra mașinii, o blondă spălăcită, în bluză de borangic, vorbește ceva cu șoferul, un bărbat la vreo 50 de ani, gen tată de familie.
Dialogul a luat sfîrșit fără nici un rezultat concret pentru cei doi.
Mașina demarează.
Tocmai în acest moment trec și eu pe trotuar.
Pe umăr, servieta grea.
O valijoară pe post de servietă.
În cealaltă mînă, o sacoșă de cîrpă, prin care cărțile împung cu colțurile lor tari și ascuțite.
Blonda, care a rămas în marginea carosabilului, se răsucește spre mine și-mi cere o țigară.
E sărăcuță rău. Rău de tot.
Pe mai multe planuri.
Trag din pachet o țigară.
Interlocutoarea vrea și un foc.
Îi vîr bricheta sub bărbia slăbuță.
Pufăie de cîteva ori stîngaci, cum fac toți cei care fumează doar ca să se dea deosebiți.
— Cum vrei? – mă întreabă. Cu perversități sau fără?
Doi tineri în trecere pe acolo întorc capetele intrigați.
Sunt convinși că au surprins un om în vîrstă negociind tariful cu o prostituată.