În autobuz
La cîteva minute de la plecarea autobuzului din stație, un cetățean vînjos, cu o șapcă de piele dată pe ceafă, țîșnește de pe scaun și, înălțînd mîna să se facă tăcere, declară:
— A înnebunit lumea!
— Eu – continuă el, cu o voce spartă, dar cu zîmbetul pe buze – am piscină, trei casetofoane, covoare de ți-e teamă să calci pe ele, televizor în culori, ce mai încolo și încoace, trăiesc ca în Rai.
— Trăiască Partidul Comunist Român!
— Trăiască Republica Socialistă România!
— Să trăiesc și eu!
Stația inutilă
Pe bani grei s-a adus din Vest o stație de spălat taxiuri.
Capacitatea minimă a stației ultramoderne, sticlind din toate alămurile sale, cu un mecanism de ștergere automată a parbrizelor, e de 500 de bucăți pe zi.
Orășelul are însă doar zece taxiuri.
Cinci dintre ele sînt niște IMS-uri hodorogite, rămase de pe vremea colectivizării forțate, cu luneta spartă, înlocuită de ziare din ultimii ani, și ștergătoarele șleampete, mai mult murdărind parbrizul decît
curățindu-l.
Astfel că, de ceva timp, taxiurile nu mai circulă prin Orășel. Sînt ocupate cu trecerea pe la stație.
Pentru că dispozitivul trebuie folosit la maximă capacitate, fiecărei mașini îi vine rîndul la spălat și frecat cam din cinci în cinci minute. După fiecare spălare, conform unei reguli capitaliste, introduse și la noi, șoferul primește de la un automat din nichel o păpușă în blugi, care prinde a mesteca gumă la apăsarea pe un buton ascuns în călcîiul stîng.
Toate păpușile scoase de automat din adîncurile lui nichelate sînt luate de contabilul-șef și vîrîte într-un seif.
Asta, deoarece de la București n-au venit încă formularele de predare-primire pentru păpușile în blugi.
Formularele tipărite și aprobate de Comitetul de Stat al Planificării se referă doar la păpușile cu fustă.
Polițistul cerșetor
Parchetul General a reținut un ins care cerșea dîndu-se drept ofițer de Poliție ieșit în stradă să adune bani pentru înmormîntarea unui coleg, decedat într-un schimb de focuri cu o bandă de răufăcători.
Lumea nu prea se înghesuie să vîre mîna în buzunar la trucurile cu înmormîntarea unui membru al familiei sau a unui coleg.
În cazul ăsta însă, toți cei cărora li se adresa escrocul se grăbeau să dea.
Specialiștii Departamentului de Crimă Organizată și Antiterorism se chinuiseră o groază de vreme pentru a dezlega misterul.
Direcția de Investigare a Stărilor de Spirit, Sectorul Zvonuri, Superstiții, Ipoteze, solicitată de IGP, se puse și ea pe treabă.
La capătul unor cercetări complexe, incluzînd ample și numeroase investigații pe teren și simulări apropiate de realitate, se ajunse la concluzia că falsul ofițer se baza pe sindromul Nimic nu merge în țara asta! Cînd falsul polițist îi zicea celui agățat – de regulă o persoană matură, cu o anume conștiință civică, dar, mai ales, cu o puternică baterie de păreri proprii – știți, am vrea să ajutăm familia unui coleg, nu are bani de înmormîntare, totul spus pe un ton sfios, șovăitor, de ins stingherit că trebuie să facă așa ceva, respectivul reacționa imediat:
— Aha! Nu v-am zis eu că totul se duce de rîpă în țara asta?! Uite, a ajuns să ceară de pomană pînă și Poliția!
Și tot bodogănind așa, vîra mîna în buzunar.
Nici nu se mai uita la sumă, cum ar fi procedat dacă i s-ar fi cerut bani pentru un bolnav de cancer în fază terminală sau pentru un copil genial, căruia îi trebuie o vioară Stradivarius ca să devină un nou George Enescu.
În tot acest timp, falsul ofițer nu zicea nici da, nici nu.
Se păstra într-un echivoc suficient de vizibil ca să fie interpretat drept încuviințare.
Fapt
De cîteva zile nu se mai dă Buletinul Meteorologic.
A fost luat de o rețea de traficanți de umbrele cu mîner furate cu camionul din uriașul depozit al Fabricii de Confecții.
În absența Buletinului Meteorologic, nu se știe dacă va ploua sau nu.
Pentru orice eventualitate, toți cei care ies din casă iau cu ei umbrela. Dacă n-au, cumpără.
De la cei care vînd la colțul străzii și prin parcuri umbrele cu mîner furate din depozit.
Iarna, pe frig
În holul pe care trebuie să-l străbați pentru a ajunge la peron e mai rău decît în Bărăganul de dincolo de oraș.
Ori de cîte ori cineva deschide ușa grea, din fier forjat, opintindu-se s-o tragă spre el, resturile de zăpadă murdară prind să alerge încolo și încoace pe podele, asemenea unor șobolani speriați.
Rapidul de București e anunțat în difuzoare după un hîrîit prelung, semănînd cu dresul vocii.
Efort inutil.
Toată lumea e deja pe peron, la linia doi, unde va trage garnitura.
Nu de teama că trenul ar putea veni și pleca mai devreme decît îl obligă orarul, ci pentru că înăuntru e mai rău decît afară.
Cei veniți pentru alte trenuri așteaptă și ei, dîrdîind pe rupte, la peronul liniei întîi.
Vor să vadă cînd vine și cînd pleacă trenul lor.
Mersul trenurilor e afișat doar pe peron.
Există unul – și încă electronic – și în interiorul gării.
O fîșie de hîrtie, tăind colțul de sus, avertizează însă că Tabloul e defect.
Deși prevestit că va sosi peste cinci minute, trenul se năpustește în gară abia peste un sfert de ceas. La cotul lin pe care-l fac șinele se ivește locomotiva, ca un alergător negru la suta de metri. După cum vine, ai jura că nu se va mai opri nici la București din avîntul ei vitezist.
Mulțimea fuge încolo și încoace pe lîngă garnitură, încercînd să ghicească unde e vagonul de pe bilet.
O pensionară cu căciulă de blană roasă de molii îi întreabă pe toți cei întîlniți în cale unde e vagonul 71. Nu-i răspunde nimeni. Cei care pleacă sunt ocupați cu descoperirea tăblițelor care nu există. Cei care
i-au condus sunt ocupați să le dea o mină de ajutor. Un tînăr care și-a văzut iubita urcată în vagon găsește timp să se mire. De unde și pînă unde vagonul nr. 71?! Trenul are doar douăsprezece vagoane! Pensionara se simte contrazisă. Ba chiar se și enervează nițel.
— Cum adică, n-am auzit eu bine? Mă faci surdă?
Mai mult ca sigur, s-ar așterne de un scandal, ba chiar și de o păruială, dacă pensionara, disperată că pierde trenul, nu s-ar urca la nimereală, iar tînărul n-ar fi lovit de un tramcar al Poștei, care nu-și poate semnala trecerea:
Clopoțelul i s-a stricat, iar cel care-l conduce și-a pierdut vocea
azi-noapte, după un chef cu vin sec.
Mîndrie
Cîțiva locatari din jurul Grădinii Botanice din Oraș susțin că, în perioada regimului comunist, instituția le-a luat din pămîntul moșilor și strămoșilor lor.
Ei n-au mai așteptat Legea Fondului Funciar.
Au pus mîna pe o parte din Grădina Botanică și-au despărțit-o de restul printr-un gard.
Și astfel se pot mîndri că au în grădină cactuși, palmieri, ba chiar și un arbore de Sequoia.
Nu-și dau seama cu ce necaz s-au pricopsit!
Peste cîțiva ani, o lege trecută prin Parlament la limită îi va obliga să întrețină pe contul lor arborii exotici.
Descoperire
Lui Victor Cocîrlache i se mai spune în sat și Pepsiulică.
S-a ales cu porecla asta de la o întîmplare ieșită din comun, despre care s-a spus și la televizor.
În localitate se anunță, la un moment dat, că, în fine, se va vîrî apă.
Ba chiar începură și lucrările.
Apărură șanțurile din marginea drumurilor, iar lîngă ele, gata să fie îngropate de vii, țevile deja ruginite.
Toți cei din sat nu vorbeau decît despre binefacerea care avea să fie apa de la robinet.
Unii își luaseră deja căzi de baie.
Alții își făcuseră rost de dispozitive cu care să fure apa din conductă.
Pe Victor Cocîrlache, entuziasmul celorlalți îl scotea din sărite. Cînd venea vorba de lucrări, răspundea de îndată, chiar fără a fi întrebat, că el nu-și va vîrî apă.
Pentru că, după el, adevărata apă era cea de la fintînă.
Victor Cocîrlache n-avea fîntînă.
Ca și ceilalți din sat, aducea apa de la rîu, cale de vreo cinci kilometri.
Pentru a demonstra că are dreptate, Victor Cocîrlache se apucă de săpat o fîntînă în fundul grădinii. După ce o făcea frumoasă (cumpărase deja o ciutură înflorată artistic și o cumpănă din lemn de salcîm), avea să meargă prin sat, din casă-n casă, cu o cană de apă scoasă din fîntînă, să vadă ceilalți cît de bună era.
Ca să-i convingă, dintr-o sticlă de plastic avea să le dea să bea apă de la robinet, adusă de el, în acest scop, cu cisterna, de la oraș.
Ajuns cu săpatul la trei metri adîncime, Victor Cocîrlache se legă cu o frînghie de mijloc, în așa fel încît băiatul lui cel mare, rămas pe marginea gropii, să-l poată ridica imediat la apariția apei.
Se apropia de sfîrșit cu săpatul cînd, la un moment dat, izbind zdravăn cu tîrnăcopul, din pămînt țîșni un șuvoi negru.
Un șuvoi atît de puternic încît Victor Cocîrlache se grăbi să-i facă semne băiatului să-l tragă de frînghie în sus, pentru că risca să piară înecat în fîntînă.
Crezu la început că-i petrol și începu să-și facă probleme.
Vedea deja casa, ograda, grădina făcute praf și pe locul lor ridicîndu-se o pădure de sonde.
Nu era însă petrol.
Era pepsi!
Își dădu seama de asta punînd mai întîi o picătură pe limbă și gustînd mai apoi dintr-un pahar proaspăt spălat.
Convins acum că e pepsi, amenajă fîntîna.
O fîntînă de pepsi.
Toți cei de pe uliță năvăliră să ia băutură pe gratis.
Le urmară cei din sat și din satele din jur.
Pe o rază de cincizeci de kilometri, toată lumea își făcu provizii de pepsi.
Nu numai că foloseau pepsi în loc de apă de băut, dar, mai mult, făceau cu ea mămăligă, ba chiar adăpau vitele cu ea.
După cîteva zile, Victor Cocîrlache se văzu obligat să astupe fîntîna.
Alarmată, Compania Pepsi îl amenință cu darea în judecată pentru concurență neloială.
Vizite cu chef
Combinatul Viticol din Cloșca Puilor e vizitat anual de zeci de brigăzi de la Centru:
De la cele pentru răspîndirea științei și culturii, avînd drept punct principal conferința Cum se trăiește la Poli?, pînă la cele complexe, de îndrumare și control, alcătuite din reprezentanți ai Sindicatelor, Femeilor, UTC-ului, Consiliului pentru Consiliile Populare, Uniunii Naționale a Cooperativelor Agricole de Producție și Băncii Naționale, avînd de verificat felul cum se desfășoară Munca politico-ideologică în grădinițele din cartier și din satele județului.
Fiecare vizită are un program tip.
Partea întîi:
Conferință, urmată de întrebări din sală.
Potrivit programului aprobat, conferinței și întrebărilor din sală le sunt prevăzute trei ore. O jumătate de oră – conferința propriu-zisă, și două ore și jumătate – întrebări, dat fiind că ele sunt un drept inalienabil al oamenilor muncii din România Socialistă.
Aici era trucul.
Cei din Brigadă știau că nimeni din sală nu va pune întrebări. Participanții la întîlnire, aduși cu convocatorul, n-aveau altă grijă decît să se termine mai repede acțiunea.
Toată lumea cîștiga două ore și jumătate.
Participanții, pentru a o șterge acasă.
Cei din Brigadă, pentru a o șterge la partea a doua a programului:
Vizită la Combinat, pentru a vedea cum contribuie acest obiectiv al agriculturii noastre socialiste la îndeplinirea planului cincinal în patru ani și jumătate.
O vizită de o zi aproape, care începe cu o degustare și se termină cu un chef în toată regula.
Pe parcursul zaiafetului se cîntă cu precădere, chiar și de cei fără voce, Hai, lelițo-n Deal, la vie!, un omagiu adus harnicilor lucrători din viticultura socialistă.