Chiar din prima zi la Berlin, pornesc în căutarea unui restaurant cu autoservire. Cele obişnuite, cu comanda luată de un ospătar arborînd o înfăţişare de secretar de stat la Protocolul Consiliului de Miniştri, au mai multe dezavantaje.
Primul şi cel mai important, zdrobitor chiar, pentru călătorul în străinătate:
Ospătarul nu ştie româneşte.
Pentru ospătar, nu-i decît un amănunt lipsit de semnificaţie, oricum, mult mai puţin important decît felul artistic în care ține mîna la spate cînd toarnă clientului în pahar. Pentru tine, care e musai nu numai să înţelegi păsăreasca din meniu, dar şi să-l convingi pe ospătar că prăjeala îţi face rău la stomac, însuşirea de a nu rupe o boabă pe româneşte e un amănunt esenţial, ceva asemănător amănuntului că, la venirea conchistadorilor, băştinaşii nu mai văzuseră cai în viaţa lor. Drept pentru care, după ce ţi-a sosit comanda, constaţi că neliniştea ta a avut toată îndreptăţirea. Pe o farfurie uriaşă, de proporţiile unei mări interioare, stă pierdut un ou fiert cu un drapel de hîrtie înfipt într-unul din capete. Din cîte-ţi aminteşti, la pagina 101 din Meniu, unde te-ai oprit, crezînd că înţelegi ceva, felului respectiv îi fusese dedicat un sfert de pagină de text.
Socoteala ta a fost simplă şi, după opinia specialiştilor, de bun-simţ.
Atîtea rînduri tipărite dedicate unui fel de mîncare duc la concluzia invariabilă că-i vorba de ceva de proporţiile unui castron. Acum, stînd prostit în faţa oului singuratic, pe deasupra şi de mărimea unei bile de rulment dintr-o întreprindere supusă restructurării, te întrebi de ce Dumnezeu n-au scris ăştia un singur cuvînt: Ou?
Oricît de complicată ar fi limba ţării gazdă, e practic imposibil ca produsul nemijlocit al găinii să aibă în traducere cincizeci de cuvinte. Afară doar de cazul cînd proprietarii restaurantului s-au gîndit să ofere clienţilor – gratuit – o lecţie despre ou din punct de vedere zoologic, chimic şi medical.
Se înţelege că în străinătate un restaurant cu comanda la masă e un întuneric al neştiinţei, din care pîndesc multe lucruri, pe cît de nevăzute, pe atît de înfricoşătoare. De dincolo de uşa pe care a dispărut ospătarul în odăjdii de surîsuri, se poate ivi oricînd o primejdie de moarte. I-ai explicat ospătarului, de exemplu, ajutîndu-te harnic de datul din mîini, de aşezatul didactic al cuţitului şi furculiţei, ba chiar şi de rotirea ochilor cît mai convingător, să nu fie mîncare piperată. Din zîmbetul lui politicos, după trăsăturile feţei, după bîţîitul capului, ai tras concluzia c-a înţeles.
O concluzie castastrofală!
Vei realiza asta cu infinită tulburare sufletească, după prima înghiţitură din grămada ispititoare pusă în faţă. Mîncarea arde gîtlejul, pîrjoleşte maţele. În sine, n-ar fi mare lucru. O călătorie în străinătate e o sumă uriaşă de încercări de destin, începînd cu însăşi călătoria aeriană, pe parcursul căreia, de exemplu, tot scotocind în sacoşa de deasupra poţi răsturna în capul tovarăşului de scaun măruntaiele metalice, şi terminînd cu camera de la hotel:
Dacă e minimalistă, duşul se găseşte la capul patului, despărţit doar de un geam de sticlă.
Cînd face duș partenera, ai impresia că șuvoiul curge și-n capul tău.
Avantajele restaurantelor cu mîncare la vedere
În străinătate, unde totul se plăteşte în valută, o mîncare piperată nu-i atît un atac frontal la stomacul delicat, cît mai ales o lovitură de stat anticonstituţională la buzunare. După o astfel de masă pe care, cel mult, trebuie s-o şi plăteşti, ţi se face sete. Şi dacă te-a lovit o asemenea nenorocire, e musai să scoţi alţi bani din buzunar ca să bei o Coca-Cola. Lichidul ăsta e însă, prin anumite note de fond, mai ceva decît izvorul fermecat. De ce cumperi (pardon, de ce bei!), cu atîta simţi nevoia să cumperi mai mult.
Am prezentat, cred, suficiente argumente pentru a fi înţeles în hotărîrea mea fără întoarcere de a lua masa numai la restaurantele cu autoservire. Avantajele localurilor cu mîncarea la vedere nu pot fi puse la îndoială nici de către cei mai sceptici filosofi ai existenţei. Toate felurile sînt expuse sub sticlă sau în aer liber. Pe unele le poţi comanda arătînd cu degetul spre grămada aburindă. Numai cine n-a fost într-o ţară străină nu poate realiza în întreaga sa plinătate fericirea de a putea comanda exact ceea ce doreşti.
Într-o după-amiază destul de agitată, am intrat să mănînc la unul din restaurantele lanţului „Nord Sea”, specializat în peşte, după cum sugerează şi numele. Evident, înaintea gestului crucial, am rătăcit îndelung prin centrul istoric al Berlinului de Est, încercînd să rezolv în acelaşi timp mai multe lucruri incompatibile:
Să mă feresc din calea bicicliştilor; să privesc pe fereastră, ca să văd dacă restaurantul e cu autoservire sau cu comandă luată de la masă; să răspund unei japoneze care se interesa unde s-ar găsi un oficiu de informaţii despre oraş, să scot harta din buzunar şi să-mi dau seama dacă n-am ieşit cumva din oraş; să dau curs rugăminţii unei perechi de ruşi de a-i fotografia într-o poziţie cît mai tandră; să caut tăbliţa cu numele străzii pe care mă aflam la un moment dat.
Mă aventurasem în descoperirea unui restaurant „Nord Sea” nu doar pentru avantajul autoservirii. Viaţa de călător în străinătate mă învăţase că singurul mod de a birui duşmanul de moarte al voiajorului român – neprevăzutul – rămînea apelul la forma tipizată a realităţii. La un restaurant „Nord Sea” mai mîncasem în Germania într-o călătorie anterioară la Hanovra. După cum spune şi numele, un asemenea local nu-ţi poate oferi decît peşte. Chiar dacă şi acest locuitor de tradiţie al apelor e de mai multe feluri, împărţit, de exemplu, şi după criteriul oaselor, era greu de crezut că într-un „Nord Sea” puteai întîlni o mîncare de porc. Nu de alta, dar Zoologia stabileşte clar – ne convine sau nu – că porcul nu face parte din clasa peştilor. Tot graţie tipizării, restaurantele dintr-un lanţ au aceiaşi paşi ai drumului de la intrare pînă la ieşire. Deschizi uşa, te aşezi la coadă, iei tava, pui pe ea tacîmul, împingi tava, ajungi în dreptul vitrinei, arăţi cu degetul ce fel de peşte vrei, ce fel de salată, răspunzi vînzătoarei care te întreabă, arătînd tot cu degetul, spre un loc anume din vitrină, că nu vrei salată de ceapă, nu fără frustrări dramatice, deoarece ai fi vrut să-i explici că nu-ţi place să-ţi miroasă gura, ceri, tot cu degetul, o anume băutură răcoritoare din galantarul care expune lichidele în pahare (să te poţi decide şi asupra vopselei care îţi va ajunge în burtă), pescuieşti un şerveţel dintr-un dispozitiv inexplicabil, scoţi banii, plăteşti, cu tava în mînă iscodeşti profunzimile sălii în căutarea unei mese libere, mănînci, duci tava într-un loc anume, potrivit procedurilor standard de la autoserviri, şi ieşi pe la intrare, lovind zdravăn cu umărul un grup vesel şi gălăgios de italience.
Se înţelege că în faţa vitrinei felul de mîncare e ales nu numai după notele sale vizuale, dar şi după preţul-afişat lîngă farfurie sau expus pe un uriaş paner cu desene din spatele vînzătoarelor. La restaurantul „Nord Sea” din Berlinul de Est, am descoperit şi alte avantaje însemnate ale autoservirilor:
Posibilitatea de a te hlizi cu cele ce te servesc, fără a te întreba neliniştit cît o să te coste asta la bacşişul aferent notei de plată.
Peştele e peste tot în lume: fiş
Pentru mine, cel puţin, lanţul „Nord Sea” ocupă primul loc în topul preferinţelor prin produsul alimentar pe care şi-a axat activitatea în exclusivitate: peştele. Acest locuitor de milenii al apelor se dovedeşte extrem de simplu de pronunţat în engleză: „fiş”. Ca atare, pe el te poţi baza şi la restaurantele cu comandă, unitate de alimentaţie publică, cerînd, de regulă, un dialog într-o limbă străină peste nivelul unui începător. Carnea, de exemplu, ridică o uşoară problemă. Admiţînd că înveţi pe de rost, papagaliceşte, expresia: „Aş vrea, dacă nu vă supăraţi, nişte carne!”,în chip fatal, asemenea iernii ce urmează toamnei şi zilei care ia locul nopţii, vine întrebarea ospătarului: „Ce fel de carne?”
Din acel moment intraţi, şi tu, şi ospătarul, în împărăţia orbecăielii absolute. Carnea, se ştie, e de mai multe feluri. E carne de porc şi de vită. Dar e şi carne de crocodil. E carne de miel, dar şi carne de fazan. Răspunsul adecvat la întrebarea de bun-simţ a ospătarului implică o cunoaştere a cel puţin 100 de cuvinte în engleză. Greu de presupus că înaintea plecării, ai fi avut timpul şi energia necesare pentru a le învăţa, cu şi fără profesor, tăcînd, sau dimpotrivă, cîntînd. Pe cînd peştele, cît de simplu e! „Fiş”, răspunzi la prima întrebare din ancheta penală pornită de ospătar. Acela, fără a mai insista, îţi aduce peşte. Cel puţin aşa mi s-a întîmplat mie într-una din călătoriile în Anglia. La Hotel Waldorf, la care m-a cazat gazda, ministerul de Externe britanic, am ochit chiar din prima zi micul restaurant din hol. Alegînd la întîmplare de pe listă, după principiul Lotoriei de stat, cuvîntul „fiş”, pe care l-am verificat în prealabil în ghidul de conversaţie englez-român, am nimerit din fericire varianta britanică a cuvîntului peşte. Ceea ce mi s-a adus de către ospătar a corespuns întru totul pretenţiilor mele: Un peşte, ca un cocostîrc, nesărat, neprăjit şi, mai ales, ieftin.
În consecinţă, timp de şapte zile, cît am stat la Londra, am mîncat la acel restaurant, comandînd de fiecare dată „fiş”. Atît de consecvent m-am dovedit faţă de binecuvîntatul peşte, încît ospătarul, cînd mă vedea la masă, nici nu mai venea după comandă. Mă întreba el din uşa bucătăriei şi, fără să mai aştepte răspunsul meu, redus, de altfel, la un energic dat din cap, se prezenta cu un platou pe care zăcea peştele: pescuit, fript şi garnisit.
De înţeles entuziasmul meu neînfrînat descoperind că restaurantul de la ultimul etaj al marelui magazin Wertheim, de pe Kurfürstendamm din Berlin – e cu autoservire. În starea mea de spirit, îşi spunea cuvîntul şi faptul că localul avea toaletă. Totul era făcut să-mi placă. După ce intrai pe o uşă transparentă, neliniştit să nu te loveşti cu capul de sticlă, nimereai destul de uşor Departamentul Tăvi. Cu platoul în mînă, aveai posibilitatea de a umbla prin sala cu proporţii de hală cît îţi dorea inima. Aveam la dispoziţie salate în direct, al căror preţ era stabilit pe bază de constatare la casă, inevitabilele mîncăruri asiatice, prăjituri şi îngheţată. Vitrina, luminată sărbătoreşte, găzduia mai multe cupe de orez cu lapte. Nu ştiu de ce, piciorul de sticlă al cupei părea sădit într-un serios strat de gheaţă. Am dat să iau unul: bolul translucid se opunea cu îndîrjire. Te pomeneşti că se ia cu linguriţa, şi nu cu totul!, mi-am zis, depărtîndu-mă rapid de vitrina explozivă, fără a pleca, totuşi. Rămas la o distanţă rentabilă, pîndeam să văd cum procedau alţii. Norocul mi-a surîs: nu peste multă vreme, o nemţoaică de înfăţişare casnică, în jurul căreia bîzîia un puradel neliniştit, s-a apropiat de vitrină, a prins cupa între degetele devenite excavator şi, dintr-o mişcare scurtă, mărturisind tărie de caracter şi voinţă de stîncă, a şi rupt-o din rădăcinile de gheaţă şi a aşezat-o frumos pe tavă. N-am mai aşteptat nici o clipă. M-am apropiat cu pas grăbit, dar categoric, am pus mîna pe o cupă şi am smuls-o din culcuşul de gheaţă. Depărtîndu-mă de locul incidentului, mă întrebam dacă nu cumva comisesem o eroare. Pînă am trecut de casierie, lăsîndu-mi cîntărite farfuriile şi mormăind ceva neinteligibil drept răspuns la urarea de Poftă bună, am aşteptat să mă ia cineva la rost pentru că stricasem decorul aranjat după criterii estetice necunoscute mie, personal.
A fost singura întîmplare neprevăzută din lunga mea experienţă fericită a restaurantelor cu autoservire, din ţări de a căror limbă n-aveam habar.