De vreo săptămînă, televiziunile de ştiri toacă de dimineaţa pînă seara senzaţionalul eveniment al sezonului:
Gripa aviară.
O găină suspectă de a avea gripă aviară s-a ivit în Firtăuţii din Deal, din Oltenia. Comandouri ale tuturor televiziunilor, inclusiv ale celor de teleshoping, s-au deplasat de urgenţă în satul cu pricina, pentru a înfăţişa naţiunii, în transmisie directă, găina asupra căreia se abătuse nenorocirea.
Grămădiţi în faţa aparatelor, telespectatorii din întreaga ţară, unii aflaţi la serviciu, alţii, la domiciliu sau prin berării, au putut vedea o găină căreia i s-a pus pe loc un diagnostic fără posibilitatea de contrazicere:
Ca o curcă beată.
Năucită de vînzoleala din jur, de luminile reflectoarelor, pasărea arată lumii un ochi roşu, niţel înceţoşat.
Au urmat, pe rînd, alte cîteva sute de localități asupra cărora căzuse fericirea de a avea o găină lovită de gripă aviară. Fiecare secvenţă cu pasărea stînd să cadă din picioare, nu atît de boală, cît mai ales de stressul transmisiei în direct, era urmată de opinii luate locuitorilor.
Aceştia – nişte inşi ascunşi sub căciuli de plăieşi, deşi ne aflăm în plină vară – începeau prin a vorbi despre găini şi terminau prin a invoca iminenţa Judecăţii de Apoi.
Cei din Vintileasa urmăreau pasionaţi tot ce se dădea la televizor despre gripa aviară. Satul lor era unul de gospodari vrednici, aşezat pe aceste meleaguri prin hrisov al lui Petru Rareş, consemnat de Nicolae Iorga într-una din notele sale de călătorie. Cum să nu te revolţi la gîndul că sate mult mai amărîte decît Vintileasa, ai căror locuitori ieşeau din nişte bordeie, se lăfăiau de dimineaţă pînă seara la televizor, în timp ce despre al lor nu sufla nimeni o vorbă?
Furioşi că satul lor era ocolit de gripa aviară, cei din Vintileasa lăsară baltă toate treburile. Navetiştii îşi luară cîteva zile libere. Copii nu se mai duseră la şcoală. Toţi erau cu ochii pe găinile din ogradă. Cum părea una mai bleagă, cum o zbugheau la Primărie pentru a semnala un posibil caz de gripă aviară. Medicul veterinar, pînă nu demult paracliser la una dintre bisericile satului, alerga la casa gospodarului, înşfăca pasărea şi o verifica potrivit procedurilor standard.
– N-are nimic – zicea el, ascunzîndu-şi cu greu dezamăgirea, e doar niţel obosită.
Cînd părea că nu mai e nici o speranţă, se petrecu minunea.
Fane Beleagă, văr cu primarul, cumpără zece pui de la o furgonetă trasă la marginea tîrgului. Duse lădiţa la grajdul pe care-l ridicase lîngă pădure, pentru ca vitele să iasă dimineaţa direct pe pajişte. Asta s-a întîmplat duminică după-amiază, cînd ajunsese în Vintileasa-Deal, la capătul unui traseu care inclusese un ocol pe la Ţifeşti, ca să ia un butoi cu varză murată.
A doua zi, dimineaţa, după ce scosese vitele la păscut, aruncă o privire asupra lădiţei.
Minune!
Unul dintre pui murise.
Ceilalţi, la rîndu-le, dădeau semne că sunt şi ei pe ducă.
Pe jumătate agitat, pe jumătate bucuros, Fane Beleagă luă lădiţa, o aruncă pe platforma camionului şi o porni spre Primărie.
Ceva îi spunea că dăduse lovitura:
Puii aveau gripă aviară!
În drum spre Primărie, îl sună pe primar, spunîndu-i despre ce-i vorba. Pînă ajunse Fane Beleagă la sediu, primarul reuşise să sune şi să intre în direct la toate televiziunile, să-l cheme pe prefect (era primul caz de gripă aviară din judeţ), pe preşedintele Consiliului judeţean, să anunţe toate redacţiile de la Floreşti. Vestea stîrni o agitaţie grozavă la Consiliul Judeţean. De cum izbucnise gripa aviară, preşedintele Consiliului Judeţean căzuse la învoială cu prefectul în chestiunea împărţirii comenzilor de stat: unul lua soluţia dezinfectantă, celălalt echipamentul care o aplica pe teren. Contractele erau ca şi încheiate. Pentru a intra în funcţiune, altfel zis pentru ca producătorul să dea comisionul, trebuiau semnate. Ca să fie semnate, trebuia să apară în judeţ un caz de gripă aviară. Trecuseră două săptămîni de cînd gripa aviară cuprinsese, pe rînd, judeţ după judeţ şi în judeţul lor nu se întîmpla nimic. Preşedintele Consiliului, unul dintre barosanii partidului de guvernămînt, murea de ciudă văzînd cum alţi colegi de partid, mai puţin influenţi, beneficiaseră de mult de avantajele gripei aviare în timp ce el şedea cu contractul în servietă, aşteptînd ca prostu’ să se petreacă o minune.
Şi uite că minunea se petrecuse!
Cîteva zile la rînd după proclamarea oficială a epidemiei de gripă aviară Vintileasa o duse într-un vîrtej de întîmplări pe cît de spectaculoase, pe atît de încîntătoare.
Asupra satului se năpustiră cohorte de reporteri, fotoreporteri, operatori TV, corespondenţi radio, miniştri, parlamentari, consilieri prezidenţiali, ba chiar şi reprezentantul Uniunii Europene la Bucureşti. La intrarea în sat se amenajă un covor lat de doi metri, îmbibat cu soluţie anti-aviară, ce trebuia străbătut în chip obligatoriu de vehicule şi persoane fizice. Maşinile erau în plus stropite pe cauciucuri de echipe speciale, alcătuite din inşi îmbrăcaţi în combinezoane împrumutate de la trupele de război chimic, înarmate cu pompe de ultimă generaţie. Pentru a preîntîmpina posibilele refuzuri, un pluton din Brigada de Vînători de munte, staţionată la Vidra, veghea descurajant de o parte şi de alta a şoselei.
Chiar din prima zi s-au ivit incidentele.
Culai Parvana, plecat la Floreşti de cîteva zile, cu calul, pentru a-i scoate măseaua de minte, n-a vrut să lase echipa să-i stropească animalului copitele. Şi aşa scoaterea măselei l-a stresat, de a fost cît pe-aici să-l duc la cabinetul de psihiatrie al cabalinelor, vreţi să-l vîrîţi în mormînt, punîndu-l să ridice pe rînd copitele?
Vînătorii de Munte dădură semn că ar vrea să intervină. Puseră brusc mîna pe patul puştilor. De îndată însă, ca din pămînt, se ivi la faţa locului un stol de fetişcane pe cît de agitate, pe atît de bucuroase că se puteau manifesta. Erau membre ale Asociaţiei Patru copite şchioape, de la Floreşti, înfiinţată cu ani în urmă pentru salvarea animalelor domestice. Aveau deja la activ cîteva succese de răsunet, care le făcuse celebre în rîndurile cailor, oilor, caprelor cu şi fără iezi, vacilor cu lapte şi viţeilor proaspăt înţărcaţi, şi de temut în rîndurile gospodarilor din judeţ. Printre altele, reuşiseră să ia în custodie vaca unei văduve dintr-un sat de munte pe motiv că nu-i cînta în timpul mulsului, ceea ce stresa animalul, şi să oblige toţi proprietarii de cai din Floreşti să procure animalelor ghete cu placheuri, pentru a le scoate copitele.
De cum răsăriră la faţa locului, fetele luară calul sub protecţie, arătînd autorităţilor mandatul obţinut în acest sens de la un judecător. Cei de la barieră se repliară rapid. — Nici o problemă!, ziseră ei, lăsăm calul în pace. Numai că, potrivit legii, el n-are voie să intre în sat dacă nu trece pe covorul cu soluţie antiaviară.
Ca urmare a unor negocieri dificile, se ajunse la un compromis:
Calul avea să fie stropit pe copite.
În tot acest timp, pentru a-i micşora stresul, fetele de la Patru copite aveau să-l mîngîie pe cap, să-i cînte încetişor, aproape îngînat şi, în final, drept răsplată pentru chinul îndurat cu brio, să-i împodobească coada cu flori de cîmp.
Momentul fu astfel depăşit cu bine.
Nu se întîmplă nici un incident, afară doar de cîteva baligi lăsate de cal, care, de altfel, stîrniră extazul fetelor.
Un ins din Vintileasa-Deal sesiză Primăria că drumul de pămînt spre Pădurea Statului (aşa-i rămăsese numele de pe vremuri, deşi ea acum nu mai e a statului, ci a nimănui) nu era blocat. Imediat, primarul făcu să răsară în mijlocul drumului o tăbliţă pe care scrie:
Drum interzis din cauza viscolului
Era ceea ce găsise şeful de Post prin magazie.
La două zile după instaurarea carantinei, autorităţile se treziră cu o problemă nouă, neaşteptată, la care nu se gîndiseră.
Nu ştiu cum se zvonise în Vintileasa că cine trece pe covorul de la intrarea în sat, îmbibat cu soluţie, va cîştiga la Loto în anii următori sau, dacă nu va juca la Loto, se va mărita cu un bărbat frumos, cu bani şi, pe deasupra fidel în căsnicie. Drept urmare, încă din zori, pe partea dinspre Floreşti a şoselei se aşternu o coadă de un kilometru. Toţi cei de acolo, veniţi din Vintileasa pe căi ocolite, ţineau morţiş să treacă pe covor şi, lucrul cel mai important, să rămînă cîteva clipe, tropăind energic, în mijlocul lui.
Toate bune şi frumoase.
Vintileasa o ducea într-o veselie continuă, aţîţătoare, ivită din echipele de televiziune care te opreau din drumul către minimarket, pentru a-ţi cere opinia, din barurile, bufetele şi terasele gata să plesnească de clienţii alcătuiţi din ziarişti, şefi de la Bucureşti, ba chiar şi curioşi din satele din jur.
Atmosfera se schimbă radical în dimineaţa zilei cînd primarul anunţă pe cei din sat, în cadrul talk-showului ţinut la staţia de radioamplificare Vintileasa (moderatoare: bibliotecara, care era, în acelaşi timp, şi instructoarea ansamblului de dansuri populare, membră de frunte a ansamblului), că toate găinile din sat vor fi sacrificate.
La început, cei din Vintileasa au crezut că e o glumă. Erau obişnuiţi cu astfel de anunţuri de tip farsă ale primarului, puse de el la cale, potrivit învăţăturii, Cel mai fericit om e cel care află că o veste proastă nu-i adevărată. La nici o oră de la anunţ, dinspre Vidra şi dinspre Floreşti, îşi făcură apariţia pe şosea, îndreptîndu-se în viteză spre Centru, unde urmau să rămînă mult timp, două alcătuiri bizare: o cisternă pe patru roţi, acţionată de un motor propriu, vopsite într-un argintiu întrerupt de imaginile unor găini care ardeau în flăcările amintind izbitor de cele ale Iadului.
Erau dispozitivele trimise de la judeţ pentru sacrificarea găinilor din sat.
Satul se posomorî brusc. După care se revoltă. Carantina dădea semne de oboseală în materie de interes gazetăresc. Reporterii de la ziare şi televiziuni umblau cu limba scoasă după o întîmplare menită a readuce la viaţă ratingurile şi tirajele deja îngropate.
Ultima întîmplare mai acătării – baba Floarea din Vintileasa Deal făcuse rost de o sticluţă de soluţie pentru a se da cu ea împotriva negilor din naştere – fusese stoarsă de ziare şi televiziuni pînă nu mai rămăsese din ea decît coaja.
De cum apărură primele bombăneli în Vintileasa, echipele de reporteri se înviorară în chip spectaculos. Reporteriţele începuseră să se fardeze din nou. Semn indiscutabil că erau pregătite pentru a intra în direct în orice moment. Operatorii îşi puseră acumulatoarele la încărcat. Reporterii se lăsară de băut, ceea ce, într-un fel, îi afectase niţel, deoarece acum erau pămîntii la faţă.
Bombănelile nu se transformau însă în ceea ce toată suflarea gazetărească de la faţa locului aştepta: răzmeriţă.
Era, după cum avea să scrie mult mai tîrziu, peste decenii, în memoriile sale, rămase în manuscris, unul dintre jurnaliştii sosiţi în sat, ca tunetele înfricoşătoare dinaintea unei furtuni care nu va mai veni.
Şi, totuşi, pînă la urmă, răzmeriţa sau răscoala, cum îi ziseseră unii, revoluţia, cum o porecliseră cei mai mulţi, izbucni.
– Scînteia, aşa cum va declara imediat Liderul Opoziţiei, la conferinţa de presă extraordinară dedicată Evenimentelor grave de la Vintileasa – a constituit-o declaraţia lui Sile Bărbulea, din Vintileasa de Sub Munte.
Sile Bărbulea tocmai se întorcea de la barul John & Mary din Centrul Vintilesei, după ce fusese dat afară de barman, pe motiv că trecuse ora de închidere.
Băuse suficient de mult pentru a se simţi plin de energie furioasă, gata să explodeze.
Nu băuse însă suficient de mult pentru a se face praf şi pulbere.
Era – ar fi zis dacă s-ar fi putut autoanaliza – ca un bărbat oprit în ultima clipă să i-o tragă unei muieri.
Ca să se elibereze mai avea nevoie doar de un minut de penetrare.
Asta în cazul muierii.
În cazul băuturii, Sile Bărbulea ar mai fi avut nevoie de un păhărel.
Un singur păhărel.
S-ar fi făcut pulbere şi, din furios, ca acum, ar fi devenit melancolic.
Ar fi cîntat, probabil.
Sau ar fi surîs prosteşte.
I-a lipsit însă păhărelul crucial.
Şi astfel, în loc să cînte sau să surîdă, a început să facă declaraţii.
Nu gardurilor la care se oprea ca să se urineze, nu copacilor de care se ţinea, ci echipelor de la televiziuni.
– Trebuie să facem ceva! – zbiera el furios – să ieşim în stradă, să luăm cu asalt barurile, să dăm jos puterea barmanilor.
Simţind cum ratingurile îşi revin la adierea asta de senzaţional, reporteriţele au transmis la Bucureşti declaraţiile lui Sile Bărbulea. În redacţii, la montaj, s-au scos referirile la baruri şi la barmani. Au rămas doar îndemnurile la revoltă. Întărite primejdios de figura furibundă a lui Sile Bărbulea, declaraţiile sale, date la televizor, au fost receptate în Vintileasa ca un îndemn la revoltă.
Asta a fost seara.
A doua zi dimineaţa, spre încîntarea presei de la faţa locului, Vintileasa arăta ca o cetate asediată: Primăria, sediul Poliţiei, unul dintre minimarketuri (despre care se zvonea că ar fi al prefectului) erau înconjurate de scutieri înarmaţi cu bastoane prevăzute cu dispozitive anti-bolovani. Taburi mohorîte umblau în sus şi-n jos pe şoseaua Floreşti-Vidra în scopuri vădite de descurajare.
Surescitaţi, ziariştii notau, filmau, făceau stand-up-uri, într-un cuvînt, consemnau ceea ce toate burtierele proclamau drept Revoluţia din Vintileasa.
Pînă pe la prînz, întreaga ţară se isteriză la ştirea că în Vintileasa a început Revoluţia.
Televiziunile de ştiri îşi întrerupseră brusc programele obişnuite pentru a anunţa sub sintagmele aţîţătoare – News Alert, Breaking news – vestea că în Vintileasa a început Revoluţia. Multor telespectatori nu le conveni întreruperea programului. Televiziunile de ştiri nu scăpaseră prilejul de a arăta cururi şi ţîţe goale sub pretextul reportajelor despre aglomeraţia de pe litoral.
La una dintre ele, cele zece cururi îndreptate spre telespectatori pe motiv că posesoarele lor se prăjeau la soare fură înlocuite pe neaşteptate cu imaginea unor zdrahoni mascaţi de ciorapuri trase peste cap şi adăpostiţi sub scuturi de plexiglas.
Isteria nu ţinu prea mult.
Pe căile sale specifice – poştaşul, popa şi cîţiva inşi care pretindeau că strîng fier vechi – primarul făcu cunoscut gospodarilor din sat că găinile sacrificate vor fi plătite triplu.
Ca urmare a acestei ştiri, mult mai penetrante decît cea dată de televiziuni, gospodarii din Vintileasa se năpustiră să-şi strîngă găinile în coteţe, să le numere şi să calculeze cît ar lua pe ele de la stat. Suma era atît de atrăgătoare încît mulţi îşi dădură pumni în cap pentru că tăiaseră vreo cîteva mai înainte cu două-trei zile, potrivit învăţăturii, dacă tot vine sfîrşitul lumii măcar să mă prindă cu burta plină, se lipsiseră de nişte bani frumoşi.
Pe la prînz, constatîndu-se că în Vintileasa era linişte, televiziunile reveniră la cururile şi ţîţele de pe litoral, iar mascaţii, la sediile lor din Floreşti şi din capitalele judeţelor vecine.
La cele două locomobile din centru se făcură cozi uriaşe din vintilişteni veniţi cu găinile pentru a le trimite pe lumea cealaltă fără dureri, aşa cum cereau normele Uniunii Europene.
Satul rămase fără găini doar o săptămînă, după ce se ridică în judeţ şi în ţară carantina.
Cu banii primiţi, cei din Vintileasa îşi cumpărară un număr dublu de găini. Unii însă, dintre cei care şi-aşa aveau de gînd să nu mai crească ouătoare, îşi luară plasme TV, calculatoare şi, mai ales, boxe de discotecă pentru a putea asculta muzică rock cînd prăşeau prin livadă sau prin grădină.