Există, totuşi, un domeniu în care autorul Panoramei are la dispoziţie, din belşug, articole-program: cel al presei de partid. Fenomenul e unul dintre cele mai interesante din anii postdecembrişti.
Noua realitate a presei se va dezvălui nu atît în sporul explozov de publicaţii, nu atît în libertatea de a critica Puterea, cît mai ales în apariţia presei de partid.
În primele luni ale lui 1990, practic fiecare formaţiune mai acătării se străduieşte să aibă un oficios. Partidele istorice reînfiinţează vechile publicaţii. PNŢCD scoate Dreptatea, PNL, Viitorul.
Ca şi-n cazul altor învieri din morţi, se insistă pe reluarea unui fir întrerupt: voinţa ostentativ proclamată, ca şi în cazul partidelor istorice, de reîntoarcere la anul 1947, cînd cele două formaţiuni au fost interzise.
Nu se lasă mai prejos nici nou înfiinţatele formaţiuni. FSN îşi revendică titlul, Dimineaţa, Partidul Democrat Muncitoresc, Fapta, PDAR, Ţara. Cînd Petre Roman e pe cale de a divorţa de FSN-ul iliescist, apare pe piaţă Azi.
Spre deosebire de perioada de pînă la 30 decembrie 1947, presa de partid nu se afirmă spectaculos în anii postdecembrişti. E una dintre explicaţiile agoniei în care intră toate oficioasele. Unele sucombă, altele, deşi trăiesc, e ca şi cum ar fi moarte.
Eşecul presei de partid e un fapt unic în istoria gazetăriei româneşti. Explicarea lui aprofundată ar merita un studiu aparte.
Cîteva ipoteze pot fi însă lansate:
1. Presa de partid s-a confruntat de la început cu concurenţa presei independente.
De regulă, oficioasele de partid sunt crîncen partizane. În primele luni ale lui 1990 crîncen partizană, pînă la isterie, e presa independentă. Semnale ale acestei pandemii intelectuale se văd şi azi.
În atari împrejurări, presa de partid nu mai stîrneşte nici un interes. De ce să cumperi Dreptatea PNŢCD-ului, cînd ura faţă de FSN o regăseşti din plin în România liberă?
2. Entuziaste la început, partidele îşi pierd rapid încrederea în eficienţa oficioaselor.
De aici neglijarea presei de partid de către conduceri. Acest adevăr e dezvăluit şi de faptul că, spre deosebire de perioada interbelică, ziarul nu e condus acum de o personalitate a partidului.
3. Atitudinea politicienilor faţă de presă.
Deşi pretins democratice, partidele manifestă faţă de ziarul propriu poziţia conducerii PCR faţă de Scînteia. Redactorii nu sunt priviţi ca nişte personalităţi. Pentru liderii partidului ei sunt nişte subordonaţi. Trebuie să le îndeplinească fără crîcnire indicaţiile.Chiar de partid fiind, gazetăria îşi are mijloacele sale specifice. Scînteia, Scînteia Tineretului, România liberă îşi pierduseră autoritatea prin obligativitatea de a tipări materiale în vecinătatea Dărilor de seamă.
Asemănător, liderii politici postdecembrişti văd în ziarul partidului o simplă gazetă de perete, obligată să găzduiască documente mediocre ale formaţiunii şi articole ce nu sunt altceva decît prelucrări ale documentelor de partid.
Indiferent de cauze, un lucru e sigur. Presa de partid dispare la fel de spectaculos precum a apărut.