„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Fauna și flora din jur sînt bete moarte

S-a răsturnat o cisterna cu bere

Din copacii de pe margini vin cîrîituri vesele.

Pițigoii întorc spre tine cozile scurte, după care se prăpădesc de rîs. O cioară te privește cu subînțeles. Îți face apropouri deșucheate.

După cîteva sute de metri, simți nevoia să-ți faci cruce.

De dincolo de șanț, ieșită din pădure, o căprioară scoate limba la tine.

Un măceș sare în mijlocul șoselei și, întinzînd crenguțele, nu te lasă să treci mai departe cu mașina.

Se vîră pe fir și stejarul falnic din marginea păduricii, care-ți face sîc!

Dincolo de curbă s-a răsturnat o cisternă cu bere.

Fauna și flora din jur, preț de cîteva hectare, sînt bete moarte.

Codiță și Victoraș

Scenă în părculețul din Centru, deja plin de lume și cîini, deși e abia 11 dimineața.

Codiță, un dulău uriaș, în stare să intimideze și pe un luptător antitero, a dat nas în nas cu Victoraș, un cățeluș împodobit ca o păpușă. Are pe căpșor o șepcuță roșie, prevăzută cu un cozoroc gen cioc de rîndunică, reflectare în mic a șepcoiului pe care-l poartă stăpîna. Deși cît o mîță, Victoraș e tare arțăgos. Cum vede un cîine mai mare decît el, prinde să latre isteric. Față-n față cu Codiță, Victoraș se zbîrlește, gata de atac. Luat prin surprindere, dulăul e descumpănit.

Ca orice animal disproporționat de mare, e leneș la minte. Gîndește greoi și, pînă se pune în mișcare, orice adversar mai agil, chiar dacă mai mic, îl poate da peste cap.

Așa se întîmplă și acum.

Codiță o ia la fugă.

Spre hăhăiala generală a celor care au urmărit scena:

Niște zilieri de pe șantierul din apropiere, care cască gura prin părculeț de azi-dimineață, deoarece li s-a stricat excavatorul.

La Pancarte

La intrarea în Combinat îți ies în cale două pancarte uriașe. Sînt aici de cîțiva ani, drept care locului i se spune La Pancarte.

— Ne vedem mîine la Pancarte! – își zic seara, la despărțire, în bezna din fața blocului, îndrăgostiți!: el – nituitor, ea – rașchetatoare.

Pancartele se adresează unor angajați surprinși în două momente net diferite ale zilei de lucru.

Prima e destinată celor care intră în schimb.

E scrisă caligrafic, cu vopsea galbenă, de un angajat care a fost, înainte de a veni la Combinat, copist la o mînăstire:

„Stimate tovarășe,

În lumina Codului eticii și echității socialiste, la intrarea în schimb, întreabă-te dacă:

– ești gata să-ți îndeplinești exemplar sarcinile profesionale și obștești;

– ești treaz, limpede la cap ca un nou-născut;

– te-ai sculat azi-dimineață mai devreme și ți-ai revăzut notițele pentru învățămîntul politico-ideologic de azi;

– te simți proaspăt, vioi, cu chef de muncă și în suflet cu o sărbătoare;

– ai cumpărat «Scînteia» și ai citit pagina economică.

Dacă da, atunci îți urăm succes!“

Pe cealaltă pancartă, adresată lucrătorilor care ies din schimb, scrie tot caligrafic, dar cu vopsea roșie:

„Stimate tovarășe,

În lumina Codului eticii și echității socialiste, acum, la ieșirea din schimb, întreabă-te dacă:

ți-ai îndeplinit exemplar sarcinile profesionale și obștești;

– ți-ai ajutat colegul de muncă;

– te-ai întors din pauza de masă la timp și hotărît să faci totul pentru a-ți depăși norma;

– ți-ai plătit cotizația la partid, sindicat, Crucea Roșie etc.;

– ai răspuns entuziast la toate întrebările ucenicului.

Dacă da, atunci Felicitări!“

Din motive lesne de înțeles, cuvîntul Felicitări e împodobit cu o puzderie de palme care aplaudă furtunos.

Lovitura cauzatoare de moarte

Vasile Vasilache, băiatul bulibașei din blocul de garsoniere, și-a luat mașină.

Mașină e un fel de a spune.

Obiectul alintat cu acest nume e o improvizație din tablă ciuruită de zeci de petice colorate.

Trasă pe trotuar, mașina ar putea fi confundată cu o sorcovă, dacă
n-ar păcăni îngrozitor.

Vasile Vasilache umflă roata din spate.

Pentru că bateria e slabă, a lăsat mașina să meargă.

Păcăniturile drăcoveniei, care n-are tobă de eșapament, scot din sărite cartierul.

Din blocul vecin coboară, în chiloți și papuci, un cetățean indignat. În astfel de situații, totul e să găsești un motiv de bătaie. Insul respectiv, beat mort, îl caută din răsputeri. Se învîrte în jurul vehiculului, îi înjură zdravăn pe toți cei care au bani ca să-și cumpere mașini, în timp ce oamenii muncii trebuie să trudească de dimineața pînă seara pentru o bucată de pîine uscată. De ce neapărat uscată, cetățeanul nu ne explică. Nici n-ar avea cum. Chestia cu bucata de pîine uscată e un simplu artificiu oratoric.

Doar n-ați vrea să spună că oamenii muncii trudesc de dimineața pînă seara pentru o sticlă de whisky?!

— Huo, speculanților! – strigă cetățeanul, închipuind cu palmele o trompetă și, nu știu de ce, întorcîndu-se către blocul în care stă.

Vasile Vasilache nu reacționează.

Continuă să dea la pompă cum nu se poate mai liniștit.

Calmul lui e perfect explicabil. El nu-i un bișnițar.

Banii dați pe mașină au fost cîștigați cu sudoarea frunții lui. Vasile Vasilache e muncitor la fostul 23 August, actualmente Faur SA. Un an întreg a scos, zi de zi, printr-o spărtură făcută în gard, cîte un sac de rulmenți, vînduți apoi, cu mari dificultăți, la Istanbul. Cum să se spună că n-au fost bani cîștigați în mod cinstit? Cetățeanul renunță la teza cu bișnițarul. Și-o asumă pe cea a deranjului făcut de mașină. Că așa sunt comuniștii, îi chinuie pe ceilalți, numai să le fie lor bine. Că au trăit bine sub Ceaușescu, trăiesc bine și acum, sub Iliescu.

— Jos Iliescu! – strigă cetățeanul, scurt și tare, de răsună tot cartierul.

La ferestre se ițesc chipuri vesele.

— Jos Iliescu! – strigă toată lumea, prăpădindu-se de rîs.

Vasile Vasilache a terminat de umflat roata. Acum pune sculele în portbagaj. Dar nu pentru că stă cu spatele nu-i răspunde insului, ci pentru că el n-are nici o treabă cu politica. Partide, parlament, presă, toate îl lasă rece. De la Revoluție încoace n-a participat la nici o demonstrație. Ba nu, era să uite, a fost la mitingul care l-a dat jos pe director.

Ăsta se-apucase să-i pună la muncă!

— Auzi, domnule! – pufneau cei din secție, altă treabă n-are decît să ne zică să muncim. Păi, asta ne-o spunea și Ceaușescu! Așa că toată secția s-a îmbulzit, chiar de la primă oră (a fost singura dată cînd au venit la timp la program), în fața direcțiunii.

— Jos directorul asasin! – scria pe pancartele agitate de cîțiva ucenici, poposiți aici de prin Moldova de Sus, pentru a se califica la locul de muncă.

Ăștia veniseră în uzină de cîteva săptămîni și abia dacă-l știau pe nea Culai, portarul de noapte, care mai închidea ochii cînd muncitorii cu experiență o ștergeau din schimbul trei. Îi puseseră însă cei bătrîni să care pancartele.

— Mai duceți-le și voi! – ziseseră ăi bătrîni, că noi ne-am spetit cărîndu-le pe vremea odiosului regim.

Vasile Vasilache fusese printre cei mai aprigi. Strigase Jos directorul! pînă răgușise.

Mai ceva ca la căderea lui Ceaușescu.

Dăduse și un interviu televiziunii. Reporterița, o tînără minijupistă, înzestrată cu niște pulpe trăsnet, se chinuise mult timp ca să-l facă să se uite la camera de luat vederi și nu la picioarele ei. Vasile Vasilache bălmăjise ceva cu directorul, cu democrația, cu viața noastră liberă și cu clasa muncitoare. Dînd de clasa muncitoare, se simți imediat în largul lui. Și, asemenea unui cal nimerit pe o pajiște, prinse să zburde. Vorbi de rolul conducător al clasei muncitoare, de alianța dintre proletariat și țărănime, de dezvoltarea industriei grele cu pivotul ei, industria constructoare de mașini. Turui așa, pentru că le știa pe de rost de la stația de radioficare a fabricii, preț de vreo jumătate de oră. Cînd ieși din transă, în jurul lui nu mai era nimeni.

Reporterița o ștersese speriată.

Se risipiseră și demonstranții.

Ieșit la fereastra biroului, directorul își anunțase demisia.

În consecință, toată lumea plecase la bere.

Așa că Vasile Vasilache nu se simțea deloc comunist. Înjurăturile cetățeanului în chiloți nu-l atingeau. Tocmai se pregătea să intre în blocul lui, cînd insul respectiv, gata și el s-o ia din loc, aruncă disprețuitor:

 — Ce, asta-i mașină, asta-i căruță!

Vasile Vasilache îndurase totul pînă atunci. O asemenea jignire îl scoase însă din sărite.

— Auzi, să-mi facă mașina căruță! – mai bombănea el, în timp
ce-l vîrau cu forța în duba poliției.

Chemată de urgență la locul loviturii cauzatoare de moarte.

Peștele-jucărie

Restaurant pe Strada Mare a Stațiunii balneoclimaterice.

În mijlocul localului, proprietarii au amenajat un colț de pădure carpatină.

Dintr-o poieniță se uită la tine un urs care se vrea fioros.

N-ai nici un motiv să te sperii văzîndu-l mai înalt decît copacii. E împăiat!

Printre mesele ocupate de familii venite în vacanță ca să se plictisească de moarte circulă un zdrahon roșu la față, cu o sacoșă pe umăr. Ajuns în dreptul unei mese, el scoate din sacoșă și le vîră clienților sub nas un pește argintiu, care dă vesel din coadă dacă te uiți fix în ochii lui.

Chiar dacă năzdrăvan, peștele nu entuziasmează pe nimeni.

— Atunci, dați-mi o țigară! – zice insul arțăgos.

Fericiți că au scăpat fără să cumpere prostia asta, cei de la masă îi dau nu una, ci două țigări.

Între felul unu și felul doi, se dansează.

Cînd lingurile strîngeau în căușul lor ultimele picături de ciorbă, pe estrada păstrată pînă atunci în întuneric și-a făcut apariția orchestra.

Pe parcursul felului întîi, orchestra s-a mulțumit doar să dea semne că există.

Asemenea unui tip care tușește pentru a-și semnala prezența.

De îndată ce lingurile au fost abandonate, o lumină violentă a umplut scena și orchestra s-a prăbușit într-un ritm infernal.

Ca prin farmec, mesele s-au golit.

Toată lumea s-a năpustit să-i ardă un dans.

În aglomerația de pe ring, un grăsan ras în cap, într-o cămașă cadrilată, tropotește amarnic, ținînd pe creștetul capului un pahar plin cu vin.

În juru-i, zvîrle din mîini și din picioare o jună într-o rochiță scurtă și cu brățări zornăitoare. Deși dansează împreună, între cei doi nu se ghicește nici o legătură.

Din cînd în cînd, juna se depărtează iute de grăsan și, continuînd să se zvîrcolească spasmodic, ajunge în celălalt capăt al sălii, unde pare
a-și fi găsit un alt partener de dans. Nu de alta, dar se zbenguie cîtva timp în fața unui lungan.

Ca și cum și-ar fi amintit că a venit la restaurant cu un alt bărbat, zvăpăiata se întoarce însă, tot în viteză și tot țopăind, la locul dintîi și, ca pentru a-i arăta grăsanului că nu l-a părăsit, se lovește cu fundul de fundul lui, bătînd scurt din palme. Insul, la rîndu-i, se oprește și, ploconindu-se în fața orchestrei, îi arde o dușcă. Juna se oprește din țopăit și prinde să danseze din buric. La sfîrșitul fiecărei melodii, grăsanul, care trece de la sîrbă la twist fără complexe, încremenește cataleptic, mulțumindu-se să miște din degete în ritmurile melodiei.

Vîrîndu-se agresiv printre dansatori, femeia de serviciu, într-un halat alb pătat de grăsime, curăță parchetul cu un T-eu energic.

Autobuz în stație

În stație, o sută de inși neliniștiți așteaptă, ca de obicei, autobuzul. Cîțiva dintre ei încearcă de vreo jumătate de oră s-o pornească pe jos: fac doi-trei pași spre capătul străzii, unde se vede trecînd arar galben-albăstriul altor mașini, dar se răzgîndesc și se întorc în stație:

Dacă tocmai atunci sosește autobuzul?!

Peste o oră, cînd marginile răbdării de mult nu vor mai fi margini, autobuzul va frîna brusc în fața lor, tremurînd spasmodic din toate încheieturile, plescăind din ușile laterale, nerăbdător s-o pornească la drum. Primul va sări înăuntru, cu aerul luptătorului marinar sărit pe nava dușmană abordată, un bărbat între două vîrste, trăgînd după el un copil nedumerit, care se va ciocni de o cucoană urcată prin față cu o plasă cu ouă în mînă.

Urmările ciocnirii n-are rost să le povestesc.

Nu sînt demne de un text în proză.

Cîteva cucoane argintate la tîmple, dintre acelea impunînd un nemaipomenit respect, se vor repezi la ușa din mijloc, pe care se prăvălesc în stradă cincizeci de inși sufocați, numai o apă, bătînd aerul cu mîinile, căci înaintea lor, strigînd mereu – Stați puțin, numai o clipă! –, un ins a dat jos din autobuz trei tîrne cu cărbuni, un sac cu paie, plus două fetițe de vîrstă preșcolară.

Cu un gest energic, de om care a luat o decizie iremediabilă, șoferul trage în jos maneta.

Buf! – ușile trosnesc una într-alta, mîna unei doamne trosnește și ea, dar țipătul ei nu reușește, totuși, să-l acopere pe cel al doamnei prinse exact la mijloc:

— Vai! Îmi omori copilul, vai, criminalule!

Care copil? – se întreabă naiv, scobindu-se în nas, un tînăr bubos, într-un fîș albastru, tăiat pe la poale. Nu-i răspunde nimeni. Toți sînt furați de o scenă uimitoare. Prinsă în colțul ușii, fusta unei călătoare zboară în bucăți, lăsînd să se vadă un splendid furou trandafiriu, dantelat cu negru la poale, cu un porumbel ducînd în cioc o ramură înflorită. Cîteva femei, deja instalate pe scaunele găurite în fund, din care sar bucăți de vată, arcuri, chiar și coada unei perii de spălat parchetul, s-au făcut verzi de invidie la un asemenea furou, procurat, desigur, din străinătate. Domni, bărbații întorc privirile, nu fără a trage cu coada ochiului la un lucru pe care nu-l vezi zilnic, chiar însurat fiind.

Apoi, țipete, înjurături, ghionturi.

Așa va fi la sosirea autobuzului.

Numai că aici, în stația Lizeanu, autobuzul n-a venit încă.

În mulțime așteaptă calmi doi inși, soț și soție, îmbrăcați de gală: ea – cu o pălărie cochetă (ah, ce frumos rostogoli-se-va pe caldarîmul cu scuipat și mucuri de țigări!), într-un pardesiu care-i trece de gleznă, atingînd duios pămîntul (ah, cum îl vor călca în picioare cei din spate, cum îl vor mînji mahalagioaicele cu gălețile lor de var); el – distins, argintiu pe la tîmple, cu lornion (cine-l va face țăndări, oare?), cu mănuși din piele de căprioară.

Oricît ar părea de ciudat, și ei așteaptă autobuzul care să-i ducă în Vitan, nu trăsura care să-i ducă la Palatul Regal.