Spectaculoasa aventură în paradisul turistic numit Phang Nga Bay din Thailanda se lasă cu un ciclon de trăiri lirice. Devastatoarea ardere interioară, de temperatura unui furnal al industriei socialiste, cu pivotul său, industria constructoare de maşini, aduce cu ea o stare eminamente prozaică:
Ne e foame.
Preocupaţi exclusiv de a ne exprima beatitudinea sufletească, ne sfiim să întrebăm unde şi cînd vom mînca. Ne retează acest imbold intelectual două adevăruri de viaţă, certe ca şi moartea. Ar fi nu ştiu cum ca, în plină transfigurare cerută de splendorile naturii, să aducem, hodoronc-tronc, problema halitului. Apoi, privind în jur nu întrezărim nimic din ceea ce ar oferi premisele unei mese. Plajele, pe care descindem rapid şi ritmic, asemenea unei Gărzi de Mediu, conţin doar nisip.
Thailanda e o ţară exotică.
Totuşi, e greu de crezut că gazdele ne vor invita la un prînz copios bazat pe materiale de construcţii:
Ciorbă de nisip cu găluşte de pietre, nisip prăjit în sos de mîl şi îngheţată de nisip ţinută la grotă.
O soluţie posibilă ar fi liliecii, peste care dăm de fiecare dată la trecerea pe sub stîncile joase. S-ar putea ca în Thailanda aceşti şoareci zburători să se înscrie printre mîncărurile tradiţionale. Oricît de înclinaţi am fi către experienţe exotice, nu cred că ne-ar surîde o tocană de lilieci. Ghizii sînt însă printre altele şi fini cunoscători ai sufletului turisticesc. Astfel că, instinctiv, bănuindu-ne frămîntările sau, mă rog! procedînd şi la autoexaminare pe loc, ghida găseşte de cuviinţă să ne dea vestea cea mare:
Peste un sfert de ceas vom lua prînzul!
Şi pentru a preîntîmpina inevitabilele noastre nedumeriri, ne precizează prompt:
În satul de pescari Koh Ponyee.
Sîntem adepţi ai principiului de neamestec în treburile interne ale ghidului. De aceea ne mulţumim doar cu presupunerile, pe care ni le împărtăşim reciproc în limba română, nu fără bănuiala că însoţitoarea ar putea şti şi limba noastră cea frumoasă. Se conturează pînă la urmă ipoteza c-o fi avînd pe undeva prin împrejurimi vreun cumnat sau vreun verişor la care, ospitalieră, ne va duce să mîncăm pe gratis. Zece minute de mers în şalupă sînt suficiente pentru ca ipoteza noastră să fiarbă la foc mic. Spre un ponton profilat în zare vedem îndreptîndu-se energic, bătînd din toate mădularele, zeci de ambarcaţiuni:
De la şalupe pînă la ditamai vapoarele de croazieră.
Ne găsim şi noi loc (cu greu) printre navele luxoase, unele cu două-trei etaje. Coborîm şi, încolonaţi, urcăm pe o scîndură înclinată spre o hardughie din stuf, concurînd, prin proporţii, Pavilionul Central de la Romexpo. Sute de mese sînt orînduite de o parte şi de alta a potecii centrale, ca nişte strunguri din fotografiile de pe vremuri cu succesiuni de Eroi ai Muncii Socialiste. La sosirea noastră, vreo sută de persoane, tocmai părăseau una dintre zonele ocupate. Pe mese, farfurii şi tacîmuri de plastic folosite, ghemotoace de hîrtie, cutii de Coca-Cola. N-apucăm să ne aşezăm că, dînd buzna din bucătărie, o haită de ospătari se năpustesc asupra meselor şi, cu profesionalismul unui comando antiterorist într-o operaţiune de eliberare de ostatici, curăţă mesele în doi timpi şi trei mişcări. În acelaşi ritm halucinant, ni se aduc, pe rînd, tacîmurile de unică folosinţă, felurile de mîncare, cutiile de Coca-Cola.
Lucrurile se limpezesc.
E un meniu fix, oferit tuturor grupurilor de turişti, imposibil de modificat, nici măcar pînă la nivelul unei nuanţe, deoarece e trecut în programul excursiei.
Tot în program e înscris şi următorul punct, mult mai important decît prînzul:
Vizitarea mizeriei thailandeze.
Asta pentru că – am uitat s-o spun – restaurantul de trecere contra cronometru a stomacurilor noastre prin meniul fix aparţine unui celebru loc turistic:
Satul Koh Ponyee.
Din spusele ghidei, deducem că e un sat de ţigani malayezieni. Că e aşezat pe un soi de podeţ din scînduri, ţinut deasupra mării ca să nu se ude, de nişte piloni de lemn; că numai cimitirul se află pe uscat; că e nu numai o aşezare tipică pentru ţiganii malayezieni, dar şi un strălucit exemplu de mizerie. Vom vizita, aşadar, mizeria exemplară contra sumei de 100 de dolari. După cîteva minute de hoinăreală, realizăm c-a meritat banii. E, într-adevăr, o mizerie de nedescris. Case din stuf, fără paturi, fără mese, avînd drept uşi o perdea de tifon. Pisici jigărite se ţin după noi într-o confruntare tăcută cu o ceată de prichidei doar în cămăşuţe, care se mulţumesc să ne arate o palmă întinsă şi o privire umedă de duioşie.
Localnicii se împart în două.
Unii care lenevesc în hamace şi se lasă fotografiaţi şi filmaţi cu nonşalanţa unor muşte. Alţii care se străduie să ne vîre pe gît tot felul de suveniruri. Uliţele gem de turişti – japonezi, americani – încîntaţi c-au avut posibilitatea de a cunoaşte farmecul nespus al mizeriei absolute. Totul contracost, desigur. Şi cînd te gîndeşti că noi avem locuri şi mai dihai în materie de murdărie, de puradei goi şi jegoşi, de gunoaie răscolite de cîini flenduroşi! Sate cu căsuţe prin ferestrele cărora privesc melancolice oi şi capre, ba chiar şi vaci nefericite familial. Ce bani am scoate, de exemplu, dintr-un circuit cu autocarul luxos prin mahalele Bucureştilor! Mai ales că, spre deosebire de thailandezi, noi am putea oferi turiştilor şi plăcerea, inegalabilă pentru occidentali, de a fi jefuiţi! Ce valută am scoate de la turiștii americani dacă ne-ar trece prin cap să le facem un traseu tipic românesc, dînd drept punct obligatoriu masa la o speluncă din Ferentari, urmată de umblatul în grup pe străduţele desfundate!
Cu posibilitatea unor lupte de stradă transmise în direct la TV!