Continuă experimentul iniţiat de soţie şi denumit de ea – Şi pisoiul are drept la liberul arbitru. Acesta constă în crearea tuturor posibilităților ca pisoiul să plece de la noi cînd vrea el. Doamne ferește! Noi nu-l ținem cu forța, că doar nu sîntem regimul Ceaușescu!
Pînă acum pisoiul, care n-a făcut încă un an , a stat doar în casă. Din cînd în cînd, potrivit altui experiment – Să vedem dacă nu moare de infarct! – l-am scos afară, într-o cuşcă din pînză, şi l-am plimbat cu maşina cîteva ture prin împrejurimi. Ultima oară, l-am luat cu noi în călătoria la atelierul de curăţat haine. Pe drum, soţia, responsabilă cu starea de bine a pisoiului, l-a ridicat din cînd în cînd, ca să vadă şi el Bucureştiul, capitala scumpei noastre patrii. La un moment dat, l-a scos din cutie şi l-a pus în poală. Ca de obicei, pisoiul a stat încremenit, fapt pus de soţie pe seama stressului şi de mine pe seama dobitociei lui funciare.
În conversaţiile din casă, cele mai multe avute despre pisoi, soţia mi-a declarat că trebuie lăsat să aleagă între noi şi lumea înconjurătoare. Eu, obişnuit deja cu el, ba chiar simpatizat pentru că-l dibui mare pişicher, mă îndoiesc de valoarea experimentului.
Seara, după întoarcerea de la Bibliotecă, stînd în fotoliu ca să mă relaxez urmărind neghiobiile televizate, asist la scene de o rară obrăznicie din partea pisoiului. Victima lor e, fireşte, soţia, de care nu se teme, pentru că-i caută în coarne, deşi, ţinînd cont de natura sa, ar trebui să zic îi caută între urechi. Asta înseamnă răzgîirea prin scărpinarea în cap. Ca lovit de streche, pisoiul îi sare în braţe şi, miorlăind dramatic, o zgîrîie şi-o muşcă. Mai ia-l şi tu! îmi zice soţia, după care se adresează pisoiului cu Mergi şi la Tata! de parcă mîţa l-ar fi făcut cu mine şi nu cu vreun derbedeu de motan din împrejurimi. Îl smulg din braţele ei. Dacă-l lasă jos, prinzîndu-se că vreau să pun mîna pe el, o zbugheşte sub canapea. Zadarnic mă îndrumă soţia să mă îndrept spre el privind într-altă parte, ca şi cum n-aş avea nici o treabă cu el. Cînd ajung la cîţiva paşi, o rupe la fugă. Peste cîteva clipe de la întoarcerea mea în fotoliu, iese de sub canapea dînd din coadă. Dacă şi despre pisoi s-ar putea susţine sintagma i se citeşte în priviri, m-aş grăbi să spun că-n priviri îi citeşti un surîs ironic.
Surîsul celui care mi-a tras-o, oricît de mare m-aş crede.
Hachiţele de seară sînt puse de soţie pe seama nevoilor sexuale, devastatoare la motani în această perioadă. Experimentul Să-l lăsăm să aleagă el! ţine nu numai de nevoia lui de a merge la femeile care sînt mîţele, ţine şi de instinctul de a ieşi în natură recuperînd acum, în apropierea maturităţii, timpul cînd, mic fiind şi cu maică-sa alături, ar fi învăţat de la pisică să se descurce în lume.
În cadrul experimentului o primă etapă – consumată deja – a constat în deschiderea geamului de la balcon şi aşezarea unui taburet lîngă perete. Cocoţat pe taburet, pisoiul a stat ore-n şir cu picioarele din faţă pe pervaz şi cele din spate pe taburet. Nu-mi dau seama de ce. Poate, pentru că s-a făcut ecologist.
A doua etapă a vizat mărirea ariei de exploatare. Pisoiul a sărit pe pervaz şi a luat-o spre capătul de la stradă al acestuia. După un timp s-a întors în balcon, folosind procedura de marşarier.
Luni seara, în timp ce meşteream la un text inutil, soţia a deschis uşa de la birou (nu mă întrerupe decît pentru evenimente neobişnuite), mi-a făcut semn s-o urmez şi după ce-am ajuns în balcon mi-a arătat pisoiul. Acesta sărise de pe pervaz cale de vreo trei metri, pe un soi de grătar, ridicat de vecinul de dedesubt pentru amenajarea unei sere. Pisoiul şedea ghemuit în marginea de la stradă a suprafeţei.
Analfabet într-ale mîţelor, îmi exprim public îngrijorările. Soţia, enciclopedistă în materie de mîţe, mă linişteşte. E ca un om ajuns pe Lună. Va sta aşa mult timp, pînă la următorul pas. Procesează cu greu. Afară s-a întors iarna. E frig. Genul de salt al vremii care transformă buletinul meteo în tabloid de mare tiraj. Pe la 1 noaptea, înainte de a mă culca, mă duc la geamul din balcon. Pisoiul e în acelaşi loc. Nu-i e frig. Nu-i e foame. Stă acolo, ghemuit, fără să tresară măcar cînd îl chem cu legendarul Pis-Pis.
A doua zi dimineaţa după încheierea pregătirilor de plecare la BAR, dau o raită pe la geam. Pisoiul tot acolo. Poate că vrea să se reîntoarcă, dar n-are cum, îmi zic, descumpănit că după o noapte de stat în frig, fără să mănînce, tot încremenit pe loc e. Soția a plecat la serviciu. Profit de asta și împreună cu o femeie care ne ajută la menaj, îi punem una din scăriţele folosite la urcare pentru luarea cărţilor de pe rafturile de sus. Pe drum spre BAR, o sun pe soţie. Mă mustră. Am greşit grav, punîndu-i scară, trebuie lăsat în plata lui. Probabil c-a soția a sunat-o pe femeie, pentru că la prînz, cînd mă întorc pentru masă, nu mai găsesc scara. Pisoiul, în schimb, s-a mutat. E în colţul opus al grilajului. Stă cu botul vîrît printre zăbrele. Îi fac o poză cu telefonul mobil şi i-o trimit soţiei pe e-mail, avertizînd-o la telefon că i-am dat un semn. Îmi răspunde pe SMS, să-l las în pace.
Îl las.
Seara, la întoarcere, pentru că sînt singur (soţia are nu știu ce treburi în oraș), merg din nou la balcon. Pisoiul s-a mutat în partea de la drum. Asta înseamnă că nu-i mort. Nu-mi vine să cred, totuşi, că poate sta atîta timp în frig, nemîncat. Soţia, căreia îi spun tărăşenia la telefon, îmi explică, didactic, că motanii, cînd îi loveşte amorul, pot sta zile întregi nemîncaţi, în ploaie, pînă găsesc o pisică.
Pe la 12 noaptea, părîndu-mi-se că aud miorlăituri, redeschid uşa de la balcon. Am luat cu mine o lanternă. Pisoiul se plimbă acum agitat în partea dinspre stradă. Pe o cornişă s-a ivit o pisică. Seamănă uluitor cu pisoiul nostru, astfel că la început sînt convins că el a ajuns acolo. Dar nu. El se plimbă încolo şi încoace, agitat nevoie mare. Între timp, pisica a fugit.
Înainte de a mă culca, pe la unu şi jumătate, merg din nou în balcon. Pisoiul umblă încolo şi încoace miorlăind, căutînd pe jos cu botul. Abia a doua zi, cînd nu-l mai văd pe grilaj, realizez că era în căutarea unui mijloc prin care să ajungă jos.
A doua zi, înainte de a pleca la BAR, fac din nou cuvenita vizită.
Afară plouă.
O ploaie rece, sîcîitoare. E frig, trebuie să-mi iau paltonul.
Vîntul a închis fereastra de la balcon.
Pisoiul a dispărut.
Retrag scara.
N-o sun pe soţie, plecată înainte mea la serviciu.
Am primit un SMS, pe la 7, că mama ei a murit.
Sînt convins că nu va mai reveni.
Ajuns în stradă, mă uit în toate părţile, doar, doar voi da de el.
Cine ştie pe unde o fi?
Dacă n-o fi murit între timp.
N-a murit. Va reveni abia peste o lună.