Taxe
Primarul din Dăbuleasa a pus taxă pe folosirea bicicletei după căderea serii.
Cum mai toate bicicletele n-au far, în sat s-au înregistrat multe accidente.
Primarul din Tirchilești ia bani pentru citirea avizierului.
Cel din Dărîmații Noi a interzis mugetul vacilor care se întorc de la cireadă.
Dacă vaca nu se conformează, proprietarul primește o amendă strașnică.
— Trebuie să-și educe vaca în spirit civic! – se explică primarul.
Globul lui Dinuț
Dinuț Totîrlă din Pîrneaua, portar la Combinatul de perdele din Feredeni, a meșterit un glob pămîntesc cu un diametru de zece metri. Impozantul material didactic se înalță în mijlocul curții, la egală distanță de cușca cîinelui și ușa grajdului, pentru a nu fi perturbat de furtunile solare. Cînd bate vîntul mai puternic, globul se răsucește în jurul axei sale, cioplite dintr-un frasin tînăr, cu o viteză egală cu cea a Pămîntului propriu-zis. Pe timp senin și duminica mai ales, cînd văzduhul se golește de gesturile mici din timpul săptămînii, alcătuirea se poate vedea de departe, cam de prin dreptul cișmelei din Centru. Astfel că în sat nu se mai spune Casa lui Dinuț Totîrlă, ci La Globu’.
Autorul a trudit la acest edificiu științific preț de vreo zece ani. Cinci ani de muncă efectivă și cinci ani de sustragere din întreprindere a materialelor necesare: plexiglas, hîrtie, pînză, vopsele de diferite culori, sîrmă, aracet.
Pentru a-l desăvîrși – susține Dinuț – i-ar trebui un bec de reflector montat înăuntru, cam pe unde ar fi miezul de foc al Pămîntului, ca să lumineze de jos în sus Oceanul Planetar și să facă mai mult decît clare izvoarele principalelor fluvii.
Un astfel de bec au doar grănicerii, care îl folosesc la pipăirea luminoasă a Țării Nimănui.
Un văr de-al doilea, care-și face stagiul militar la o unitate de pe frontiera de Vest, i-a promis că-i șterpelește unul în noaptea dinaintea liberării.
Cu toate acestea, o comisie a Facultății de Geografie-Geologie de la Universitatea București a omologat globul lui Dinuț, înscriindu-l printre alte importante realizări științifice din țară (Cascada Niagara, a lui Culai Spătărel din Luluieți, județul Argeș, Scufundarea Atlantidei, a lui Vasile Alifante din Cîmpulung-Muscel, Delta Dunării, a lui Gavrilă Turcuș din Satu Mare), după ce, în prealabil, a cerut modificarea Strîmtorii Gibraltar, mai largă decît în realitate, pentru că autorului i s-a terminat plexiglasul tocmai cînd lucra la Cornul Africii.
Duminică, în Parcul Orașului
Un panou stînd de strajă la intrarea în Parc avertizează că intrarea cu animale de companie (cîini, șerpi, căprioare) e strict interzisă!
Amenajarea e însă plină de potăi care aleargă prostește pe iarbă și ridică piciorul în dreptul trunchiurilor de copaci. Bărbați cu un serios început de burtă stau lungiți, goi pînă la brîu, sub soarele care și-a depășit prerogativele galactice, strălucind mai tare decît trebuie.
Suie spre cer, fără să se grăbească, fumuri albe, ca de explozii la întîmplare. Sînt semnele de neconfundat ale grătarelor în aer liber printre mesele în aer liber. Lîngă grătare, străjuite de bărbați în maiouri, se înalță, așteptînd picnicul, mese de pînză pe picioare de alamă, fragile.
Femei gureșe trebăluiesc în jurul lor.
Dau din mîini și din gură într-un ritm aproximativ egal.
Pe insulele de iarbă stau mașini bot în bot, ca și cum ar fi gata să se ia la bătaie, sau spate-n spate, ca și cum n-ar mai vrea să-și vorbească.
Băncile sînt puține.
Din una n-au mai rămas decît picioarele, și acelea mîncate de rugină.
Zeci de copii, unul mai gîngav ca altul, bat cu piciorușele lor drăgălașe asfaltul jegos al aleilor. Cîțiva dintre ei, ținuți bine de mămicile lor, fac pipi în marginea boschetelor.
Așteptînd gravi, plini de îngîndurare, tații, bravi autori ai mormolocilor care miorlăie cu țuflica scoasă din pantaloni, dau tranzistoarele la maximum.
Cînd termină, micii mototoli se clatină și dau să cadă pe brînci, în iarba proaspăt pîngărită. Dar mămicile lor, vigilente, le bagă țuflica înăuntru, îi încheie la pantaloni, după care, cu aceeași mînă, îi șterg la gură.
Apoi, încet-încet, perechea o ia prin forfota de pe alei. Din cînd în cînd, puradelul e dat jos din brațe și ajutat să pună cîțiva pași pe asfalt.
Opriți în loc, doi domni cu carte urmăresc scena înduioșați.
Tatăl nu-și mai încape în piele de mîndrie.
E doar opera lui!
Mămica se apleacă și mai plină de zel asupra puradelului,
ștergîndu-l la nas cu poalele fustei. Domnii iau cunoștință, fără să-și fi propus asta, nu numai de jartierele, dar și de chiloții mămichii. Alergînd înaintea părinților, care vin mai în urmă, prinși într-o discuție aprinsă, doi băiețași în tricouri se reped din cînd în cînd spre marginile aleii și înfulecă pofticioși cîte o gură de nisip. Un altul, în timp ce mămica lui croșetează pe o bancă, s-a oprit în fața a doi îndrăgostiți încleștați și-i urmărește atent.
Cînd cei doi țocăie mai tare ca de obicei, micuțul o rupe la fugă înapoi, urlînd cît îl ține gura.
De pe vremuri
Dintr-un reportaj de la deschiderea anului școlar, septembrie 1951:
„Anul ăsta învățăm limba rusă, zice Nicușor Țîrlea, strălucind de mîndrie.
— Și Constituția RPR, anunță, la fel de bucuroasă, Anișoara Velicu, a cărei mamă lucrează la cincizeci de fuse o dată.“
Meci decisiv
De pe bloc se vede ca-n palmă Stadionul Municipal.
Echipa Orașului joacă cu Universitatea Cluj.
Meci decisiv – cum turuie aprins crainicul de la radio – pentru ierarhia din fruntea campionatului.
Pe bloc e o adevărată tribună.
Toate apartamentele, chiar și cele de la subsol, de fapt, boxele transformate în spații de locuit, sînt reprezentate. Au mai rămas doar cîteva minute pînă la fluierul arbitrului, dar lumea continuă să curgă încă pe gura scării de incendiu, păzită de administratorul blocului, care legitimează pe oricine se ivește urcînd scara. Cine nu e din bloc sau
n-a fost invitat de o familie de aici nu e lăsat. Din cînd în cînd, administratorul scoate capul pe gaura din acoperiș și strigă, punînd palmele pîlnie la gură:
— Familia Urdoiu!
— Aici! – răspunde un membru al familiei Urdoiu.
Și administratorul înțelege că îi poate da drumul nou-venitului.
Nou-venitul nu s-a prezentat cu mîna goală. Ține în brațe, ca pe un copil drag, o damigeană pîntecoasă, ce te binedispune numai cînd o vezi.
Ca să poată ajunge sus, trebuie să fie împins, pe gaura din acoperiș, ca un dop ce poate fi scos afară doar prin împingere din interiorul sticlei.
Administratorul se înhamă la treabă. Îi spune oaspetelui să stea pe loc, în capătul de jos al scării, să poată coborî el mai întîi. Oaspetele se cațără pe treapta a treia. Așezat sub el, administratorul îl împinge de fund cu umărul.
— Greu ești, măi, nene! – remarcă administratorul, oprindu-se și ștergîndu-și cu mîneca sudoarea de pe frunte.
— Blestemata asta de damigeană e de vină! – răspunde oaspetele, oftînd.
— Hai s-o mai golim un pic!
Trecîndu-și damigeana de la unul la altul, cei doi dau pe gît un sfert din ea.
După care se apucă din nou de treabă.
Astfel că, la un moment dat, se pot vedea crescînd din suprafața acoperișului plat gîtul unei damigene, apoi damigeana, ținută deasupra capului, asemenea unei cupe de învingător la Jocurile Olimpice, de un ins pe cît de gros, pe atît de vesel.
Meciul n-a început încă.
Unii își mai caută locurile, călcînd atenți printre sîrmele de rufe și vergile antenelor de televizoare, cu tranzistoarele în mîini.
Fericiți, copiii se zbenguie pe smoala acoperișului, strigînd – de-ai dracului:
— Haide U!
Amiaza e schimbătoare.
Nori mari, plutind hai-hui în lumina calmă, intră unii în alții, fără
să-i doară.
Nuanțele se schimbă ușor, și lucrurile, în continua trecere a luminii, devin mai clare ca înainte.
Dacă întorci privirile de la vînzoleala de pe acoperiș, dai de zecile de blocuri ale Orașului, nemișcate, cu ferestrele lor puzderie, cu păienjenișul antenelor și, ici-colo, cîte un coș doar de ornament.
Paralelipipede de beton, cenușii și grave, părînd să spună:
Noi sîntem aici, la locurile noastre, și ne vedem de treabă! Nu ca voi, care pierdeți timpul căscînd gura la 22 de inși idioți care fugăresc o minge tărcată de parcă ar vrea s-o tragă de coadă.
Bate un vînt subțire, nervos că, din cauza aglomerației, nu mai poate zburda în voie pe acoperiș. Rochiile femeilor se lipesc de trup, dezvăluindu-le formele pînă atunci ascunse.
— Ia te uită ce trup mișto are Nela!
— Ce s-a îngrășat și Vasilica! Se vede c-o duce bine de cînd s-a măritat!
E un bun prilej pentru tot blocul să afle că aia de la 14, pe care o aduce acasă noaptea tîrziu un Mercedes negru, cu șofer, e gravidă.
Luîndu-le-o înainte, suspectata spusese celor din jur, suficient de tare ca să audă întreg acoperișul:
— Vai ce m-am balonat! Am băgat în mine ca o vacă și acum am gaze!
Întîmplare
Un țăran din Maramureș și-a găsit, a doua zi, dimineața, vacile bete moarte, din pricina unor prune fermentate.
Vacile dădeau din cap și lăcrimau, abia ținîndu-se pe picioare.
Unele parcă se rugau. Văzîndu-le, țăranul căzu în genunchi și începu să-și facă cruce.
Era convins că în vacile lui intrase Maica Domnului.
Întîlnire cetățenească
Întîlnirea cetățenească are loc în Laboratorul de Geografie al liceului. O încăpere sărăcăcioasă, strîmtă, cu pereții acoperiți de hărți scorojite. Pe una dintre ele, jumătatea de jos a Africii a dispărut, înghițită de un ocean de cerneală, creat de Nae Niță, omul de serviciu. Într-o noapte, cînd era de strajă, acesta a vrut să mînjească doar Africa de Sud, pe care n-o mai suporta de cînd negrii, țiganii lor, adică, au ajuns șefi.
Directorul interzisese strict aprinderea luminii în afara orelor de curs, pentru că liceul avea deja o datorie de cîteva zeci de milioane la compania furnizoare de energie electrică. Iarna, mai ales, cînd se întunecă devreme, profesorii, femeia de serviciu, paznicul bîntuiau pe coridoarele lungi și pustii cu lumînări în mînă, de parcă tocmai atunci
s-ar fi întors de la Înviere.
Operația de a scoate de pe hartă țara care-l enerva fusese dusă la capăt de Nae Niță, pe întuneric, luîndu-și drept ajutor flacăra unei brichete fără prea mult gaz, deoarece n-avea bani s-o umple. Pe măsură ce mîzgălea Africa de Sud, se enerva tot mai tare, mai ales că îi venea în minte figura lui Barosănel, țiganul care-și ridicase ditamai viloiul chiar lîngă căsuța lui din marginea orașului.
Nae Niță lucrase înainte la Biroul Obiecte pierdute din Gara de Nord. Anul trecut rămăsese șomer în urma unei restructurări de personal la nivelul Biroului, motivată de Direcțiunea Gării prin numărul tot mai mic de călători care uitau obiecte în tren sau în cuprinsul stației, suspectată de el și de ceilalți dați afară ca făcînd parte dintr-un plan mai vast al unei rețele de recuperat și de vîndut pe sub mînă obiecte pierdute.
Își găsise, după mai multe încercări eșuate, job, cum zicea
fiică-sa, pasionată de Internet, la firma de pază Security.
Era mulțumit cu noul loc de muncă.
Avea uniformă – inclusiv, bocanci – gratis, un baston electric, pe care trebuia să-l folosească mai puțin, și timp de pierdut berechet. În școală n-avea cum să se întîmple ceva deosebit pe timpul nopții. Erau excluse pînă și încercările elevilor de-a pătrunde prin efracție în cancelarie, ca să-și modifice nota la purtare. Acum, pentru a lua o notă proastă la purtare, un elev trebuia să comită o infracțiune ieșită din comun:
S-o violeze pe directoarea școlii sau să-l jefuiască în direct la TV pe profesorul de Algebră.
Nae Niță nu era invidios pe Barosănel pentru vila ridicată chiar lîngă căsuța sa, pe terenul unei foste livezi experimentale de meri. Din partea lui, țiganul putea să-și înalțe și un zgîrie-nori, evident, cu condiția să nu-i umbrească peste zi grădina de zarzavat. De vină pentru conflictul cu noul vecin – altfel om de treabă – era nevasta. Barosănel îi fusese lui Nae Niță coleg de școală primară. Și ori de cîte ori îi reproșa că nu cîștiga suficient, obligînd-o pe ea să umble cu sutien second-hand, nevastă-sa îl compara cu Barosănel.
— Uite! – zicea ea, cu voce acră, colegul tău de școală, un țigan amărît, a ajuns să-și facă ditamai vila, în timp ce tu n-ai bani nici să ne luăm un aspirator!
Furios pe Africa de Sud, în care țigani ca Barosănel ajunseseră la putere, Nae Niță luă din cancelarie sticla cu cerneală primită de la Inspectorat pentru completarea documentelor școlare și, cu pensula șterpelită de la Laboratorul de Zoologie, folosită la colorarea broaștelor de rîu, începu să dea apăsat peste Africa de Sud.
Pe măsură ce avansa în ștergerea Africii de Sud de pe hartă, Nae Niță se enerva tot mai tare. Mînuia pensula atît de îndîrjit că, la un moment dat, trecu cu mînjirea peste hotarele țării în fruntea căreia ajunseseră țiganii. Dispărură astfel nu numai Africa de Sud, ci și alte țări din jumătatea de jos a continentului, fără nici o vină.
Noua înfățișare a Africii era știută de conducerea Liceului. S-ar fi cuvenit să cumpere o hartă nouă. Așa ceva era imposibil însă în acel moment. În Sudan izbucnise războiul de secesiune. Toți specialiștii în Geopolitică dădeau ca sigură apariția a două state noi în locul celui vechi.
Se înțelege că asta însemna o modificare substanțială a părții de jos a Africii.
Ministerul Educației Naționale, aflat în plin proces de reducere a cheltuielilor materiale, recomandase tuturor unităților de învățămînt din țară să nu cumpere hărți ale Africii pînă cînd nu lua sfîrșit conflictul și, deci, pînă cînd nu apărea pe piață o nouă hartă a Africii, în acord cu realitățile de pe teren.
În primele rînduri ale încăperii, sub lumina puțină a serii, stau funcționarii primăriei. De grași ce sînt, plesnesc sub cămășile cu mîneci scurte. Invitați la consfătuire, locuitorii mahalalei îi înjură copios, după ce, în prealabil, îl făcură porc nesimțit pe primar.
Funcționarii îi ascultă fără să tresară.
Înaintea întîlnirii cetățenești, Șeful îi chemase și, dînd cu pumnul în birou, îi avertizase să nu sufle un cuvînt, că dracu’ îi ia. Vin alegerile! – continuase apăsat primarul –, și dacă Gigel nu pune ștampila pe pătrățelul care trebuie ne-am lins pe bot cu toții de mașini, de vile, de salarii babane.
Pentru că întîlnirea urma să fie televizată, funcționarii se răspîndiseră şi prin alte locuri din sală. Toți se îmbrăcaseră modest, ca să nu difere de cetățenii cartierului.
Șefa de la ADP venise cu o idee.
Să se travestească în țigancă florăreasă.
— Ăia de la TV, zisese ea, se dau în vînt după chestii cu scîrț. O să aibă nevoie de o florăreasă, care să spună cum vinde ea garoafe și cum îi mulțumește, mînca-l-ar mama, domnului primar.
Toți au izbucnit în rîs.
Vorbea ca o florăreasă!
Și acum așteaptă să vadă dacă ăia de la TV mușcă.