Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 177, anul II, luni, 25 ianuarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
„Le Monde diplomatique“ din 13 ianuarie 1993 publică un amplu articol intitulat „Moldova sub ameninţarea străină“. După cum se poate lesne înţelege din titlu, articolul e consacrat actualei situaţii din Republica Moldova. Spre surprinderea noastră, a românilor, ameninţarea străină de care vorbeşte autoarea nu e numai ameninţarea rusă, ba chiar, aş putea spune, nu atît amenințarea rusă, cît cea românească. Pentru a-şi întări teza, autoarea, Annie Daubenton, dă paragrafului final titlul: (intertitlul) „«Ajutorul» României“ Punerea între ghilimele nu lasă nici o umbră de îndoială asupra opiniei împărtăşite de autoare în ce priveşte relaţia actuală a României cu Republica Moldova. Ajutorul moral şi spiritual dat de Bucureşti Chişinăului e considerat un deserviciu adus Republicii Moldova. Această surprinzătoare definire a strădaniilor noastre față de cei de peste Prut ar putea să ne amărască. Nu numai pe plan guvernamental, dar şi pe plan local s-au făcut şi se fac eforturi materiale şi sufleteşti pentru ajutorarea celor din Republica Moldova. Ele stau, toate, sub semnul celor mai bune intenții. Ca români, nu putem rămîne nepăsători la problemele fraţilor noştri de peste Prut. Iată gesturile noastre bine intenţionate văzute într-o lumină defavorabilă de un jurnalist occidental! Lăsînd însă sentimentalismul la o parte şi încercînd să abordăm acest articol cu luciditate, nu putem să nu sesizăm un lucru. Articolul nu e singular în presa occidentală. El, ca şi altele, exprimă o poziție net favorabilă independenţei Republicii Moldova şi net nefavorabilă atît reintegrării în CSI, cît şi reunirii cu România. În acest sens, „Le Monde diplomatique“ înalţă un adevărat elogiu preşedintelui Mircea Snegur pentru politica sa din ultimul timp, politică avînd drept rezultat, scrie autoarea, „slăbirea influenţei conducătorilor cei mai extremişti ai «Republicii» de peste Nistru, dar şi a celor din Frontul Popular“. Pe seama acestei politici, autoarea pune calmul, fie el şi precar, care domneşte acum dincolo de Prut. Nu altfel decît prin poziţia în favoarea independenţei se explică insistenta (?) cu care presa occidentală a cultivat zvonurile privind un aşa-zis ajutor armat acordat Republicii Moldova de către România.
Una din cauzele cultivării de către Occident a independenţei Republicii Moldova poate fi găsită în chiar articolul din „Le Monde diplomatique“. Autoarea lui vede Republica Moldova ca un conglomerat de etnii. Armonia dintre acestea, crede ea, poate fi realizată şi păstrată numai prin realizarea şi păstrarea strictă a independenţei Chişinăului atît față de Moscova, cît și faţă de Bucureşti.
Această poziție e împărtăşită şi de marile puteri occidentale. Respectarea drepturilor minorităților e un stindard care flutură triumfător deasupra Occidentului. Grija pentru ca minoritatea dintr-o țară să n-aibă de suferit din cauza naţionalismului majorității e unul din punctele cheie ale politicii statelor din Europa de Vest. Mai mult ca sigur, el va deveni şi unul din punctele cheie ale politicii lui William Clinton. Să nu uităm că preşedintele american a învins şi datorită sprijinului masiv al celor consideraţi a fi marginalizați în America de azi. Or, din punctul de vedere al Occidentului, o reunire a Basarabiei cu România n-ar fi favorabilă minorităților de dincolo de Prut. România trece în Occident ca o ţară care nu stă deloc strălucit la capitolul respectarea drepturilor minorităţilor. La formarea acestei imagini a avut un rol şi prezentarea exagerată sau chiar falsă a realităților din România. Nu e mai puţin adevărat însă că agresiva prezenţă pe scena noastră politică a naţionalismului extremist şi-a spus şi ea cuvîntul. Cum să privească Occidentul favorabil reîntregirea teritoriului nostru naţional, cînd minoritatea maghiară e ţinta atacurilor virulente din partea unor Gheorghe Funar şi Corneliu Vadim Tudor? O soartă asemănătoare i-ar aştepta, crede Occidentul, şi pe ruşii, bulgarii, găgăuzii şi ucrainenii de dincolo de Prut dacă Basarabia s-ar întoarce la România. Se dovedeşte încă o dată că duşmanul de moarte al naţionalismului autentic e naţionalismul extremist şi demagogic.
