Furat
La meciul dintre Boțîrlăul Mic și Răstoaca de Cîmpie, unul dintre fundașii Boțîrlăului Mic a reușit să secere toată echipa adversă, cu excepția portarului, desigur, pentru că acesta, văzînd măcelul, a rămas în poartă, încremenit de frică. Cu toate acestea, el, fundașul cotonogar, n-a putut fi eliminat de pe teren. Arbitrul de centru n-a avut cum să-i arate cartonașul roșu, pentru simplul motiv că i se furase unul dintre obiectele muncii. E drept, o gospodină de la peluză s-a repezit până acasă după o bucată de carton, dar până s-a întors, meciul se încheiase.
Complotul a fost pus la cale de frații mai mici ai fundașului, niște puștani fără căpătîi. Peste ani, aceștia vor fi vîrîți pînă-n gît într-un trafic ilegal cu cuiburi de barză, înscrise de UNESCO în Patrimoniul Mondial al Omenirii. Nu erau niște cuiburi normale. Dispuneau de tehnologie de ultimă oră, furată de berze, din mers, din țările peste care zburau în ipostaza de păsări călătoare. Grație lor, berzele aterizau, an de an, la fix (nici o secundă în plus sau în minus), exact în mijlocul cuibului, fără să-l clatine măcar.
Bilanțul sărbătorii
S-a dat zi liberă cu prilejul unei noi sărbători, stabilite de Guvern prin Ordonanță de Urgență.
Mii de inși au luat cu asalt tot ce e verde în jurul Marelui Oraș. Acum, cînd soarele a apus, dar întunericul n-a reușit să pună mîna pe văzduh, pe porțile principale ale Marelui Oraș intră convoaiele de mașini ale celor care se întorc acasă fericiți c-au petrecut la iarbă verde.
Bilanțul sărbătorii arată astfel:
Zeci de hectare de pădure devastate, cu pădurari cu tot, cărora, printre altele, li s-au călcat în picioare pălăriile profesionale. Cinci copii, lăsați nesupravegheați, și-au scos ochii pentru o broască, pe care a mîncat-o un al șaselea, bineînțeles, după ce i-a zvîntat în bătaie pe cei cinci. Cincizeci de fete mari dezvirginate prin tufișuri, dintre care patruzeci au făcut plîngere pentru hărțuire sexuală. Patru restaurante distruse pînă la temelie, șase terase lăsate fără mese, cinci sute de ulcere perforate, o sută de gastrite, zece bărbați infectați cu SIDA de o persoană care le-a spus, dar ei n-au crezut-o, și un deces prin înecare cu un ciolan de miel.
Treizeci de perechi au plecat după flori și nu s-au mai întors nici azi. O gravidă pofticioasă a născut pe loc, în mijlocul mirosurilor de cîrnați și mititei, hotărînd să-i pună fetiței numele de Păduricela. O sută de copii rătăciți de părinți, lucru care va da Poliției bătăi de cap pentru cinci ani de acum încolo. Cincisprezece accidente de circulație, în urma cărora a murit și un agent mai conștiincios. Un tînăr student a fost găsit spînzurat de craca unui stejar în care se urcase pentru a face unele observații astronomice personale. O mie cinci sute de divorțuri și tot atîtea dușmănii între familii.
Pe trotuare se scurg în același sens cu mașinile perechi de îndrăgostiți. Fiecare fată ține o creangă de zarzăr în mînă, ruptă din livada experimentală a Institutului de Cercetări Pomicole de băiatul care a escaladat gardul pentru asta.
Vestea
Prin ferestrele fără perdele se văd mesele butucănoase, acoperite cu o pînză murdară, la care beau vin prost, din sticle de plastic de un litru, mogîldețe în pufoaice și cu căciulile pe cap.
De mîncare e doar pește. Ciorbă de pește, tocană de pește, desert de pește. Prin Pește se înțelege doar Pește oceanic.
Dezgustat deja de meniu, mă așez la o masă al cărei picior se clatină în cuiele slăbite.
Ca să nu cad cu ea cu tot pe podele, o țin cu genunchiul.
Ospătărița vine să-mi ia comanda cu un mers legănător, de rață amorezată.
În timp ce-i vorbești, privirile ei cată undeva departe, pe deasupra ta, într-o lume numai de ea știută, dar care nu poate fi, incontestabil, decît cea a comerțului socialist.
Tacîmurile sînt unice în felul lor. Furculițele, știrbe de un dinte, din tablă moale, se îndoaie cînd le iei în mînă. Pe coada lor, îndrăgostiții care au trecut pe aici și-au scrijelit cu vîrful briceagului numele mic al iubitei. Unele nume mărturisesc, prin adîncimea în tablă, furia de a aștepta comanda și disperarea de a nu fi iubit. Despre cuțite nu se poate spune nimic, pentru că acestea nu se dau în sală. Ca să nu se fure!
Chiftelele sînt tari, ca niște bile din fontă. Chiar dacă ar fi moi, tot cu fonta le-ai compara, dată fiind culoarea lor mai mult decît pesimistă.
Cîteva clipe mai tîrziu, ospătărița se întoarce din adîncurile bucătăriei, deschizînd ușa prin lovire cu piciorul. Vrea să-mi comunice o veste importantă. Importantă și fericită, din cîte-mi pot da seama după strălucirea-i din priviri.
— Tocmai acum ne-a adus ciolan cu fasole! – îmi șoptește ea, aplecîndu-se conspirativ.
În ciuda măsurilor luate, vestea s-a răspîndit în tot localul. Viața s-a înviorat brusc. Se așteaptă cu speranțe înnoite faimosul ciolan cu fasole.
Numai cei de la masa de alături nu se bucură. Nu pentru că nu
s-ar da în vînt după ciolanul cu fasole, ci pentru că ei n-au intrat în local doar cu gîndul de a mînca.
Vînd pe șest, cu gesturi iuți, desfășurate pe sub masă, ciocolată Kandia, furată azi-noapte din întreprindere.
La autogara
Gara Suhurlui Vest. E dimineață, și cum țața Reta, femeia de serviciu, tocmai a terminat de spălat pe jos, miroase devastator a detergent ieftin.
Băncile sunt rupte.
Dacă nu sunt rupte, sînt scobite cu briceagul. Mulți dintre cei care au stat pe ele au ținut să știe și cei care vor veni după urcarea lor în tren că Veta e o curvă. Drept care au scrijelit asta în lemnul băncii.
În toată hardughia nu e nici urmă de coș de gunoi. În peretele din fund, un oblon ar trebui să aparțină, potrivit firmei de deasupra, Bufetului Lăcrămioara. Lacătul uriaș, ciobit de ranga unei tentative de jaf prin efracție, spune limpede însă că Bufetul e închis.
Nu se știe dacă temporar sau definitiv.
Dincolo de linii, cîțiva inși au întins pe pietriș ziarele de ieri și mănîncă slănină cu roșii.
Pe post de tacîm universal, un cosor de tăiat via.
Sînt fericiți. Au și de ce.
Cum stau departe de clădirea gării, nu aud ce li se spune acum prin difuzorul care anunță de obicei trenurile întîrziate:
„Cetățeni! Nu folosiți buteliile de aragaz cu defecte sau butelii improvizate. În ziua de 2 aprilie 1981, Purcel Constantin, din Sihlea, a vrut să-și încălzească o farfurie de ciorbă la o butelie improvizată care a făcut explozie.
Regrete tîrzii!“
*
„Cetățeni! Nu lăsați copiii fără supraveghere și nu lăsați la îndemîna acestora aparate electrice. Didică Catrina din Botenești a lăsat copiii închiși în casă cu televizorul deschis. În explozia produsă, toți patru au murit.
Regrete tîrzii!“
Pe peretele holului, un anunț scris cu litere de mînă ține să destăinuie următorul secret:
WC
Cheia e la casieriță.
La casierița care dă bilete, se-nțelege.
O coadă temeinică, pe cale de a se transforma în busculadă, și-a înfipt ciocul în ghișeul pe deasupra căruia se vede un căpșor blond; blond făcut cu fierul, desigur.
Ca să nu iasă scandal, fiecare și-a scris pe palmă, cu creionul chimic sau cu pixul, înainte de deschiderea ghișeului, locul la rînd.
Să admitem că vrei să mergi la WC.
Ai de ales între două formule:
– să intri prin față;
– să stai la coadă.
Amîndouă, catastrofale.
Dacă intri prin față, vei avea bătăi de cap cu cei de la coadă.
— Stai la rînd! – îți vor striga.
— Bine, bine, dar eu nu iau bilet, eu vreau cheia de la WC!
— Păi, de unde știm noi că nu-i o șmecherie? Vrei să iei bilet și, trăgîndu-ne pe sfoară, zici că te-ai vîrît peste rînd ca să ți se dea cheia. Treci la coadă!
Te apuci, prostește, să le explici.
Pentru a-i convinge, le arăți biletul cumpărat cu o zi înainte.
Celor care țin neapărat, li-l dai să-l examineze, îngrijorat că unii ar putea să-l muște, ca să se convingă că nu-i din ciocolată.
Cu timpul pierdut astfel ajungi la acel moment cînd nu te mai poți ține.
Dacă te așezi de la început la coadă, tot asta te așteaptă.
Cel mai bine ar fi dacă ai lăsa dracului WC-ul gării și te-ai duce undeva, în tufișurile din părculețul care prefațează clădirea.
Dumnezeu nu ține cheia la el!
Cum îi sta bine la volan
Geanina Cascalate și-a luat mașină. A pus bani deoparte împreună cu bărbatu-său, proprietarul unui depozit de cîntare, a făcut un credit și, pînă la urmă, și-a văzut visul cu ochii.
Înainte de a-și lua Loganul, pentru că Logan e mașina din fața casei, Geanina s-a apucat să citească despre cum îi șade mai bine unei doamne la volan.
Din revista pentru femeile simple, Și tu poți fi o prințesă dacă vrei, pe care o cumpără cu sfințenie săptămînă de săptămînă, ca să fie la zi cu ultimele noutăți în materie de macrameuri, Geanina a aflat că e musai să stea dreaptă, pentru a-și pune în evidență sînii, să-și despletească părul, pentru a-i da gata pe ceilalți participanți la trafic, și să poarte o fustă destul de scurtă ca să i se vadă pulpele, nu însă prea scurtă, ca să nu i se vadă chiloții.
Precizarea cu chiloții ține de conducerea preventivă.
„Șoferii întîlniți în cale, doamnele mele! – spunea articolul –, se vor zgîi la chiloțeii voștri, vrînd să vadă dacă acoperă sau nu părul pubian.
Neatenți la drum astfel, ei riscă să lovească mașina dumneavoastră cu mașina la volanul căreia se află.“
Dînd curs sfaturilor din revista preferată – iscălite Marina, scrise însă de Nelu, pentru că autorul e un bărbat și încă unul care ar face-o pe Geanina să se strîmbe, întrucît își pune iarna indispensabili –, de cum se urcă la volan, proaspăta șoferiță potrivește oglinda retrovizoare și, privindu-se în adîncurile acesteia, se apucă să-și studieze machiajul, în care scop își țuguie buzele.
După care, răsucește cheia în contact, o ia din loc și, fredonînd fericită melodia preferată, curgînd din CD-ul pus în prealabil, intră în plin într-o mașină parcată regulamentar.
L-a lasat iubita
Pentru a ajunge la Autogară, călătorul sosit în Sita din Deal cu acceleratul București-Iași, devenit pe parcurs personal, din cauza terasamentului slăbit, dispune de autobuzul Gară-Centru-Autogară, cu plecarea din stație din jumătate în jumătate de oră. Desemnată de o tăbliță ruginită, stația e ușor de recunoscut după pătrunzătorul amestec de miros de usturoi, pepene fleșcăit, castraveți murați, fum de locomotivă și scîrnăvie de cîine. Odată cu tine s-au mai urcat în autobuz un tip în costum albastru, manșete cu butoni din plastic și pantofi lustruiți, ținînd într-o mînă servieta-diplomat și în cealaltă, mîna logodnicei; o blondă violent fardată, într-o fustă lungă-n poale, ducînd o plasă cu pîine și salam; un cetățean cu pălărie, de sub care scrutează lumea doi ochi străpungători, de profesionist.
Suie și o țărancă legată la cap cu o basma înflorată, moartă de spaimă că autobuzul ar putea să plece.
Pune mai întîi pe podele geamantanul din carton, după care, făcîndu-și cruce, se urcă și ea.
Autobuzul e o mașinărie hodorogită. Petice mari de tablă îi împodobesc caroseria. Ușa din spate, deși barată cu o rangă de fier, nu se închide. Un claxon gîjîit reușește cu greu să sperie puținii trecători dintre Gară și Centru.
Înăuntru însă, pereții, ferestrele chiar și unele scaune, cel al taxatoarei, de exemplu, acum restructurată, înfloresc sub puterea a zeci de anunțuri:
Șoferul are drept de control. Nu scuipați pe fereastră cojile de semințe. Ușile se deschid înăuntru. Nu călătoriți pe scară.
Agățați-vă de bare, nu veți cădea la opririle bruște. Nu stați de vorbă cu șoferul. Nu aruncați biletele pe jos. Vă rugăm să aveți bani potriviți. Călătorii găsiți fără bilet vor fi amendați. Păstrarea bunurilor obștești este o datorie cetățenească! Copiii peste 4 ani plătesc bilet de călătorie. Nu vă urcați în autobuz cu înghețată. La coborîre, depuneți biletul în coșul de gunoi.
Autobuzul trece la un moment dat pe lîngă blocul-turn din Centru, ridicat față-n față cu Palatul Prefecturii. Contrar aparențelor, după ce-a fost dat gata, odată cu sediul Comitetului județean de partid, blocul n-a fost rîvnit de locuitorii orășelului. Pentru a corespunde Centrului reședință de județ, reunind principalele instituții ale puterii de stat, clădirii nu i s-au prevăzut balcoane. Celor care urmau să se mute aici li s-a atras atenția, printr-o anexă la Contract, să nu atîrne la ferestre rufele puse la uscat.
Acum însă, sub noile vremuri ale libertății, locatarii, deveniți proprietari, pot spînzura ce le dorește inima.
Blocul-turn arată astfel ca o sorcovă. Sau, mă rog, ca un bazar amenajat pe înalt: pantaloni de doc, fuste plisate, ciorapi, biciclete fără o roată, păpuși cu ochii scoși, cartoane amintind de vînzare sau de închiriere (în englezește, desigur), ba chiar și un butoi de varză.
Ajungînd în dreptul blocului-turn, șoferul claxonează îndelung. Între claxoane, trage puternic de sirena de vapor, montată pe autobuz prin decizie a conducerii, deși prin orășel nu trece nici un fluviu.
La auzul semnalelor, ferestrele multor apartamente se dau la o parte și locatarii, aplecîndu-se peste pervaz, îl înjură și îi fac semne cu pumnul.
Șoferului puțin îi pasă.
Continuă să claxoneze și să șuiere din sirenă pînă cînd autobuzul iese din Piață și se oprește în stația Centru.
Stația e un maidan pe care o haită de cîini stă lungită, gata să se năpustească dacă din mașină coboară un tip care le displace.
Șoferul autobuzului se numește Sile Șoricu. Cu vreo lună în urmă, iubita sa, Mioara, o tînără care visase să ajungă fotomodel, dar nu reușise decît să facă reclamă la Spuma de baie Eleonora în incinta supermarketului deschis în oraș, l-a lăsat pentru altul, un ins care lucrează ca stenodactilograf la Prefectură. Ca să se răzbune pe trădătoare, Sile i-a atîrnat chiloții (uitați de ea în garsoniera lui confort doi) pe botul autobuzului Gară-Centru-Autogară și retur.
Cînd trece pe lîngă blocul-turn (unde stă Mioara), Sile claxonează și trage de mînerul sirenei, să-l audă trădătoarea și să iasă la fereastră, pentru a-și aminti că și-a uitat la el chiloții.
De vreo săptămînă, deși claxonează prelung și trage de mîner vîrtos, Sile Șoricu are tot mai mari îndoieli față de utilitatea întreprinderii sale.
Mioara nu mai apare la fereastra apartamentului de la ultimul etaj.
Sile Șoricu nu știe că ea s-a mutat într-un alt cartier, înnebunită de scandalul pe care i-l făceau toți cei din bloc.
Pînă la urmă, Sile Șoricu va renunța la întreaga tărășenie. Nu pentru că l-ar fi biruit îndoielile, ci pentru că, de praful și funinginea de pe traseu, chiloții albi ai iubitei se făcuseră negri.
I-a scos și i-a dus la spălat.
Aici însă mașina i-a prins din greșeală și i-a făcut ferfeniță.
Pentru că o mai iubește, totuși, din bucățile rămase Sile Șoricu
și-a făcut cîteva batiste, în care-și suflă nasul pe rînd.