La finele lui 1992, deși trecuseră doar trei ani de la ceea ce se numea Revoluția din decembrie 1989, în România se înregistra o creștere spectaculoasă a nostalgiilor după fostul regim.
Fenomenului i-am dedicat eseul Dulcea nostalgie publicat în Expres Magazin din 9 decembrie 1992.
Îl republic aici pentru învățăturile de atunci valabile și azi.
Luni, 30 noiembrie, la emisiunea „Veniți cu noi pe programul 2”, domnul Mihai Tatulici m-a întrebat, ca din partea unui cititor, pe cine văd eu în fruntea României peste patru ani. Nu e prima oară cînd mi se cere să fiu un soi de mafalda al politicii. Și nu sînt singurul comentator cît de cît cunoscut căruia i se pretinde așa ceva. Din decembrie 1989 pînă acum, omul simplu a asistat la o zguduitoare bulversare a lucrurilor sigure și știute. S-a răsturnat tot ce cunoștea el în materie de politică. S-au răsturnat și axiomele în materie de morală și psihologie. Neliniștea omului de rînd în materie de viitor mi se pare astfel perfect explicabilă. În aceste condiții, e normal ca omul de rînd să acorde credit tuturor celor presupuși de el a fi înzestrați cu harul previziunii. Fie aceștia vrăjitori, prezicători, conducători de popoare sau simpli comentatori politici. Răspunzînd domnului Mihai Tatulici, mi-am exprimat temerea că viitorul conducător al României ar putea fi un secretar general. Timpul puțin rămas pentru ca propria-mi persoană să se exprime în cadrul emisiunii nu mi-a dat posibilitatea să mă explic pe larg. Poate de aceea, după seara de luni, mai multe telefoane și scrisori mi-au cerut s-o fac. Iată de ce îmi propun, în rîndurile care urmează, să explic ce am vrut să spun cu „secretarul general“ la emisiunea respectivă.
Partidele pro-Ceaușiste sînt în Parlament!
Ne confruntăm în prezent, după opinia mea, cu o creștere a nostalgiilor ceaușiste ale populației. Simptomele acestei dovezi sunt limpezi oricui. Ele se regăsesc întîi și întîi în pătrunderea în Parlament a două partide, P.S.M. și P.R.M., care s-au remarcat printr-o negare în bloc a actului de la 22 Decembrie 1989 și a evoluțiilor cunoscute de societatea românească în ultimii doi ani. Cu puțin timp în urmă ne miram că astfel de partide există. Eram uluiți că la nici doi ani de la morții din decembrie puteau să apară articole de elogiere a soților Ceaușescu. Acum, aceste partide sînt în Parlament. Și nimeni nu se miră. Tuturor li se pare firesc. Acum, ideile naționalist-comuniste sunt promovate de la tribuna Parlamentului. Preluate de Televiziune, ele sunt răspîndite pe suprafața întregii țări. Și nimeni nu protestează. Pînă și presa independentă s-a resemnat. Se mulțumește să-și trimită redactorii la conferințele de presă ale lui Corneliu Vadim Tudor, pentru a-i răspîndi în sute de mii de exemplare ceea ce el spune în propria-i publicație.
Creșterea nostalgiei ceaușiste se regăsește și în atitudinea față de domnul Ion Iliescu. Luni în șir jurnaliști, oameni simpli i-au reproșat domnului președinte trecutul comunist. Acum nimeni nu se mai grăbește s-o facă. Și e și normal. Cînd Senatul României numără în rîndurile sale pe un fost șef al securității, domnul Ștefan David, cînd ideile ceaușiste sunt răspîndite la scară națională, Ion Iliescu, văzut drept cel ce s-a opus lui Ceaușescu, apare ca un om de Dreapta. Guvernul Văcăroiu e alcătuit în mare parte din foști miniștri adjuncți și șefi de departamente de pe vremea lui Ceaușescu. Însuși domnul prim-ministru a îndeplinit funcția de secretar de partid pe ditamai Consiliul de Stat al Planificării.
O stare de spirit
Nimeni nu obiectează. Nimeni nu-și exprimă nedumerirea. Nici măcar România liberă! Altfel spus, ziarul care a inventat celebra întrebare din ianuarie ʼ90: „Ce-ai făcut dumneata în ultimii cinci ani?“ Să ne imaginăm ce-ar fi însemnat un asemenea guvern în prima parte a lui 1990, perioadă în care un fost secretar cu economicul într-un județ al țării, l-am numit pe domnul Constantin Boștină, a fost obligat să demisioneze pentru că România liberă l-a întrebat ce-a făcut în ultimii cinci ani? Perioadă în care directorii de întreprinderi erau dați afară de muncitorii constituiți în ceva asemănător sovietelor din Rusia anului 1917.
Nostalgia după Ceaușescu e o stare de spirit. Ceva mai mult se simte pe cît se pricepe cu inteligența. O stare de spirit evidențiată prin mii de semne mărunte, dar care, ordonate într-un tot, reușesc să te convingă. Scrisori de la cititori care-și încep plîngerile despre situația actuală cu declarații în genul: era mult mai bine înainte. Sau chiar scrisori care afirmă răspicat dragostea față de cuplul Ceaușescu. Publicațiile noastre, Evenimentul zilei și Expres Magazin, primesc pe zi ce trece tot mai multe scrisori de acest gen. Ca, de exemplu, scrisoarea primită nu de mult, care începe astfel:
„Vă rog foarte mult să vă interesați unde se pot depune bani pentru participarea la pregătirea Parastasului și Pomenirii morților noștri, adică ai țării întregi – Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu.
Doresc foarte mult să se facă acest Parastas la împlinirea a trei ani de la uciderea lor de către dușmanii poporului român, pentru că, oricum se dorește de către dușmanii celor mulți și necăjiți, fostul Președinte al țării noastre, al României, a fost un erou care s-a luptat timp de 25 de ani cu acești dușmani ai poporului român“.
Pe plic, la expeditor, scrie Ștefan Tudor, str. Castelului nr. 48, Brașov. Poate că acest domn nu există. Poate că numele de pe plic e fals. Indiferent de identitatea lui adevărată, faptul că acum se poate scrie și pune la poștă o asemenea scrisoare spune multe. Ziua de Sfîntul Nicolae a fost un alt semn al creșterii nostalgiei după vremurile de odinioară. Toate ziarele au relatat pe larg despre elogiile mai mult sau mai puțin șoptite aduse perioadei ceaușiste la mormîntul celor doi. Argumentele invocate: prețurile erau mai mici, oamenii erau egali, nu erau șomeri. S-a spus că acești plîngăreți la picioarele soților Ceaușescu sunt foști nomenclaturiști. Indiferent cine sunt ei, faptul că au putut veni ziua în amiaza mare pentru a-l elogia pe fostul lor conducător ne arată că în România din ultimul timp s-a schimbat ceva. Însuși faptul că jurnaliștii români și străini s-au dus la cimitir pentru a consemna ne confirmă această schimbare. Ei, jurnaliștii, se așteptau la asemenea reacții.
Au fost uitate nenorocirile Epocii de Aur
Cauzele fenomenului care e dulcea nostalgie după Ceaușescu sunt numeroase. Ele țin deopotrivă de psihologie, de istorie și de politică. Există, neîndoielnic, o cauză care ține de psihologia individuală și colectivă. Întotdeauna trecutul e mai frumos decît prezentul. Depărtarea în timp estompează liniile dure. Ce-a fost cîndva ni se înfățișează acum în culori blînde. Vremea șterge asperitățile, lăsînd în memorie doar lucrurile blînde. Pe timpul lui Ceaușescu, mulți oftau după epoca lui Gheorghiu-Dej. Lagărele de exterminare, închisorile, rusificarea erau uitate. Rămînea în prim-plan bonomia lui Gheorghiu-Dej față de severitatea lui Ceaușescu. Din același proces fatal, azi nu se mai țin minte nenorocirile Epocii de aur: frigul, mizeria, cenușiul vieții cotidiene, plicticoșenia presei, mediocritatea culturală, spaima. Ne-au rămas în memorie doar siguranța vieții individuale, asigurarea locului de muncă, egalitatea în sărăcie. Acum ne plîngem de o mie și una de lucruri. Odată cu trecerea timpului, în viitor, ne vom aminti de acest prezent cu o duioasă nostalgie. Și ne vom plînge de prezentul de-acum.
Interesant din acest punct de vedere este și un alt lucru, explicabil și el ideologicește. Oamenii se bucură de liberate. Viața cotidiană nu mai e atît de cenușie ca altădată. Mișcarea pe verticală a unei personalități nu mai e îngrădită de absurdități în genul dosarului de cadre. Magazinele sunt cît de cît aprovizionate. Aceste achiziții ale perioadei de după decembrie 1989 sunt lucruri deja cîștigate. Oamenii s-au obișnuit cu ele. Ei le consideră de la sine înțelese. În nostalgia lor după trecutele vremuri ceaușiste, ei nu se gîndesc o clipă că aceste lucruri n-ar mai putea fi. Că siguranța locului de muncă înseamnă, printre altele, și pierderea aspectelor pozitive de acum. Că prețurile fixe la care vor să se întoarcă unii înseamnă golirea rapidă a magazinelor. Oamenii ar vrea să se întoarcă la unele lucruri bune ale trecutului, dar fără a renunța la lucrurile bune ale prezentului. Știu că experiențele istorice sunt fatale. N-ar strica însă o întoarcere de o săptămînă-două la vremurile lui Ceaușescu. Sunt sigur că nostalgicii s-ar lecui definitiv.
Alături de această cauză de ordinul psihologiei sunt însă și cauze care țin de evoluția societății românești după decembrie ʼ89. Ele nu sunt deficiențe de structură ale democrației, ci deficiențe de aplicare a acesteia în context românesc. Propaganda comunistă a făcut mult caz de slăbiciunile societății românești interbelice. Ea a comis însă un enorm fals istoric, punînd aceste lipsuri pe seama democrației. Pentru lucrurile denunțate și de marii noștri scriitori din perioada interbelică de vină nu erau democrația și capitalismul, ci varianta dîmbovițeană a democrației și capitalismului. Un lucru asemănător poate fi spus și de societatea noastră de după decembrie ʼ89. De deficiențele ei nu e responsabilă democrația, nici economia de piață, ci modul în care au înțeles politicienii democrația și economia de piață. Trecerea în revistă a slăbiciunilor social-politice din ultimii trei ani echivalează, printre altele, cu o autocritică severă la care se vede obligată societatea românească. O autocritică urmată de corectivele necesare. Dacă această autocritică nu are loc, dacă politicienii vor continua să se legene în iluzia mersului fatal al istoriei de către democrație și economie de piață, s-ar putea ca la un moment dat să nu mai fie cine să-și facă această autocritică.
Procesul lui Ceaușescu a contribuit la mitizarea Conducătorului
O cauză a fenomenului numit creșterea nostalgiei după Ceaușescu o reprezintă însuși modul în care au fost prezentate aceste vremuri după decembrie 1989. Am mai scris și altă dată. Presa primelor luni de democrație a stat sub semnul propagandei comuniste. Presa liberă se întemeiază pe adevăr. Indiferent dacă acest adevăr e considerat a fi util sau nu democrației. Or, presa noastră liberă nu s-a întemeiat pe adevăr în perspectiva ei asupra perioadei ceaușiste. Atît această perioadă, cît și Ceaușescu au fost obiectul unei înfățișări caricaturale, nu prea diferite de cea la care a fost supusă, după război, de către propaganda comunistă, perioada interbelică. Pe măsura înaintării în democrație, adevărul n-a mai putut fi ascuns. Au apărut și puncte de vedere mult mai lucide, mult mai nuanțate despre perioada respectivă. Falsificarea propagandistică a unei realități pe care o cunoscuseră toți cititorii a dus însă în rîndul populației la un fenomen de compasiune secretă față de obiectul falsificat. În acest fel, tentativele de reabilitare a perioadei Ceaușescu au căzut pe un sol fertil. Plictisiți de clișeele repetate pînă la exasperare de către presa independentă asupra lui Ceaușescu, cititorii și-au îndreptat atenția spre exagerările publicistice inverse, adică spre cele care elogiau pur și simplu epoca anterioară lui decembrie 1989. Un fenomen asemănător s-a petrecut și cu procesul lui Ceaușescu. Toți românii l-au perceput ca pe o parodie de justiție. Nedreptatea flagrantă a dus în mod fatal la o mitizare aproape inconștientă a lui Nicolae Ceaușescu.
Politicienii continuă să se joace de-a politica
Cauza principală a nostalgiei după Ceaușescu o reprezintă însă experiența pe care o au oamenii în materie de democrație. Pentru marea majoritate a populației, avantajele pluralismului, ale libertății de expresie nu s-au făcut însă simțite. Dimpotrivă, în condițiile specifice societății românești, multe dintre elementele democrației par să se întoarcă împotriva omului de rînd. Să luăm un exemplu. Au trecut aproape trei luni de la alegerile din septembrie. În tot acest timp, populația a așteptat legi votate de Parlament, măsuri grabnice luate de guvern pentru îmbunătățirea vieții cotidiene. Aceste lucruri întîrzie. Parlamentul s-a pierdut în dispute mărunte. Formarea noului guvern a traversat un timp de negocieri politice, de tratative și combinații mai mult sau mai puțin secrete. Toate aceste aspecte aparțin democrației. Într-o societate cu o economie puternică, mai mult ca sigur ele nu ar fi nu numai acceptate, dar și gustate de către omul de rînd. Pentru că ele presupun inteligență politică, mișcări de culise, lovituri subtile. Într-o țară cum e România de azi, cu o economie năruită, toate jocurile politice curg în defavoarea omului de rînd. Pentru că ele întîrzie luarea unor decizii majore. În aceste condiții, jocul democratic apare de neînțeles cetățeanului. Mai mult, el apare ca o piedică în calea ridicării vieții de fiecare zi. De acest lucru nu-și dau seama încă politicienii. Ei continuă să se joace de-a politica. În timp ce populația sărăcește tot mai tare, partidele de destramă și se adună, se fac și se desfac alianțe, se pun la cale lovituri subtile în Parlament, se țin discursuri frumoase, se duc bătălii în comisiile parlamentare, se desfășoară manevre prin intermediul presei libere. Jocul democratic apare astfel unei mari părți a populației ca o realitate în sine, ruptă de adevăratele realități. S-ar putea ca politicienii noștri să se trezească din încîntarea pe care o dă lupta democratică în sine. Nu e exclus însă ca această trezire să fie tîrzie.
(Expres Magazin, 9 decembrie 1992)