Întors de la BAR pentru pauza de prînz, socotesc c-ar trebui să-i dau drumul pisoiului de pe balcon. Cînd pleacă la servici, dimineața, înaintea mea, soția îl duce în balconul apartamentului, închis cu ferestre. Toată noaptea, pisoiul a alergat în voie prin casă. Cum eu mă culc tîrziu, după miezul nopții, cînd ies din birou pentru a căuta o carte în restul casei, mă trezesc că de lîngă picioarele mele țîșnește ceva asemănător unui șobolan (comparație defăimătoare) sau a unui iepure (comparație laudativă). E pisoiul, care, după cîteva salturi, se întoarce spre mine și-și compune figura uimită, cu care dă gata toate persoanele feminine întîlnite în cale, cu excepția celor care sînt procurori generali.
Mă uit pe fereastra ușii de la balcon.
Soția i-a amenajat un culcuș într-un coșuleț, căptușit cu un pled, cocoțat pe o masă și o cutie. L-aș compara cu Simeon Stîlpnicul, aburcat în vîrful unui stîlp. S-ar mai degrabă cu un ins dintr-un foișor de veghe. Liniște, Domnul se odihnește!
Bat cu degetele în geam ca să-i atrag atenția.
Nu tresare speriat, cum s-ar putea crede.
Ridică leneș capul. Stă acolo de azi dimineață, fără să dea semn că s-ar fi plictisit cumva.
Deschid ușa.
Contrar iluziei mele, nu sare de-acolo din culcuș, pentru a zburda prin casă.
– Ești un prost! conchid eu cu voce tare (profit că soția nu-i acasă) și trîntesc ușa la loc.
*
În Marele Oraș s-a deschis, cu multă publicitate, un magazin de ținute sărbătorești pentru căței.
De Crăciun, anunță Pliantul, distribuit pe gratis participanților la inaugurare, se poartă anul ăsta negru cu alb.
De Revelion, moda e lucios, auriu și mov.
În seara de Revelion cățelușele vor purta rochiță roz din satin, cu dantelă albă și volănașe cu voal la mînecuțe.
Pentru Plimbările de 1 ianuarie, după-amiaza, devenite tradiționale, sînt indicate cojocelul căptușit cu blăniță albă și guler de dantelă.
Lăbuțele vor fi vîrîte în ciorăpei de lînă și botoșei mov.
*
Cei doi dulăi din Părculeț, hrăniți de toate cucoanele și cuconițele în trecere pe-acolo, stau lungiți unul lîngă altul pe aleea care traversează alcătuirea de copaci și flori.
Cei care vor să ajungă dintr-o parte într-alta a Părculețului se văd obligați s-o ia prin iarbă, pentru că altfel ar trebui să sară peste cei doi sau, mai grav, să-i calce.
Dulăii lasă impresia că nu văd și nu aud nimic în jur.
Deodată țîșnesc în sus și se năpustesc, hămăind furibund spre trotuarul Marelui Bulevard.
Pe trotuar și-a făcut apariția o cuconiță dichisită ostentativ, ducînd un cățel în lesă.
Cățelul e gen Băiețașul mamei.
Stăpîna i-a pus fundiță roșie, ca să nu fie deocheat.
E tuns, frezat, spălat, dat cu parfum.
Ce mai încolo și încoace, un ciocoiaș.
Dulăii sînt ca țăranii din Răscoala de la 1907:
Murdari, nerași, jerpeliți, dar viguroși.
Înzestrați cu o ură furioasă față de ciocoi.
La vederea ciocoiașului simt că li s-a ridicat sîngele la cap.
Latră furibunzi, înecîndu-se de furie, dar n-au curajul să se ia de ciocoiaș.
Eterna furie goală a mujicului român!
Stăpîna cățelului țipă speriată.
Din cușca de la ambasadă a ieșit un tip posomorît, mînuind amenințător un baston.
Cucoana ia cățelul în brațe.
Cei doi se opresc din lătrat nedumeriți.
Nu-și dau seama dacă mai e cazul să facă scandal!