1. Mă apucă din cînd în cînd nevoia de a face ordine în birou. După fiecare carte consumată, ar trebui s-o pun la loc, de unde am luat-o pentru a scrie despre ea sau din ea. Ar trebui să fac așa și cu cărțile abia cumpărate. Aici manevra ar fi mai grea:
Biblioteca e arhiplină. Ca să mă apuc de orînduit, ar trebui să arunc de pe rafturi cărți deja așezate. Numai că nu mă lasă inima să scot cărți din bibliotecă. Pe lîngă multe altele, Operațiunea Facerea ordinii duce la descoperirea unor cărți sau documente despre care uitasem și că există, d-apoi că le-aș găsi în bibliotecă. Acum, de exemplu, luînd la mînă maldărul de după ușă, descopăr plicuri cu Stabilizarea din 1947 (cît am mai trudit la chestia asta!), cu asasinarea lui Manciu de Corneliu Zelea Codreanu și mai ales un extras din volumul „România anilor 80 văzută prin ochii Securității”. Volumul poartă iscălitura lui Florian Bianu. Cum a ajuns la mine extrasul și cum de nu l-am folosit pînă acum, iată o întrebare legitimă, ivită din amintirea lucrului la un eseu despre Secvența. Extrasul e un document: Raportul Inspectoratului Județean de Securitate Constanța cu privire la Gala filmului cu tematică pentru tineret de la Costinești, înțeleg din primele rînduri, parte a unei operațiuni de informare operativă despre Stațiunea Costinești. O filă din Raport e dedicată Secvenței. Va trebui s-o prelucrez, pentru a o adăuga notelor despre Secvența.
2. Popas la masa mea de la BAR a lui Nicolae Noica, fanatic al apărării monumentelor din Cimitirul Bellu. Îmi arată cu documente că la Cimitir se desfășoară ampla Operațiune de preluare de către noii îmbogățiți a cavourilor vechi, monumente ale trecutului național. Parcă văd cum vor pune mîna și pe mormîntul lui Eminescu!
3. După ce-am primit foile cu Dosarul Brâncuși, curios să aflu de unde-l știu pe Pavel Țugui (i-am zis la început Ion Țugui, confundîndu-l cu fratele, însurat cu o scriitoare, colaboratoare la SLAST), în pauza de prînz, caut în dulapul cu memorii contemporane din sufragerie. Dau în chip surprinzător peste o carte publicată de Pavel Țugui, nicăieri în altă parte decît la editura Ion Cristoiu (ca să vezi!), Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost șef de Secție a CC al PMR, 1999. Conștientizez din nou importanța acestei edituri în viața mea și în cea a patriei. Răsfoirea cărții îmi confirmă cele scrise deja în prefața eseului pentru Evenimentul zilei. Expoziția omagială Brâncuși din decembrie 1956-martie 1957 se înscrie în Procesul istoric de destalinizare culturală din România. Față de destalinizarea politică, destalinizarea culturală a mers mult mai bine. Unul dintre motive:
Stalinizarea culturală a fost la noi și o dezromânizare. Cei care au cultivat stalinizarea culturală erau oamenii Moscovei. Destalinizarea politică a însemnat la noi și o reîntoarcere la naționalismul călcat în picioare de sovietizarea care nu era altceva decît rusificare. Cînd sub conducerea lui Dej a început eliberarea de sub Moscova (pentru a nu duce destalinizarea pînă la capăt), culturnicii Moscovei și-au pierdut puterea, ba chiar și influența. Pe acest fond a apărut reabilitarea lui Goga, simbol al românismului, și a lui Brâncuși, văzut și el ca un simbol al românismului de faimă în Europa. În memoriile sale Pavel Țugui povestește că, la numirea sa ca șef de Secție, Dej i-a spus că răspunde doar în fața lui. Cartea despre Procesul de destalinizare din domeniile Istoriei și limbii române e capitală pentru înțelegerea anilor în care România iese de sub tutela Moscovei, nu însă și a lui Stalin. Nu întîmplător, reabilitările cele mai răsunătoare sînt din domeniile Istoriei și ale Limbii române. Aceste domenii fuseseră cel mai grav lovite de rusificare. Asistăm, așadar, nu atît la un Proces de destalinizare, cît mai ales la un Proces de derusificare. Pe acest fundal apar inițiative surprinzătoare precum invitare lui Brâncuși în România.
4. Scanez Urzica din 1949 pentru foto de reprodus în Istoria proletcultismului. Din punct de vedere al conținutului, azi caricaturile ar putea fi considerate hidoase. Poate că erau pentru cei care ascultau Vocea Americii cu o ureche și cu cealaltă văzduhul, dacă nu cumva vin bombardierele americane, să-i facă una cu pămîntul pe comuniștii de la Putere. Pentru cei care credeau în comunism, dar și pentru cei care n-aveau habar de capitalismul contemporan, rămas dincolo de Cortina de fier, trasă nu de Stalin, ci de Churchill în 1946, caricaturile erau credibile. Erau credibile și pentru comuniștii din Vest, pentru intelectualitatea de Stînga și ar fi credibile azi pentru cercurile stîngiste, dacă acestea ar avea acces la ele. Dincolo de aceste adevăruri, rămîne realitatea unor caricaturi bine făcute din punct de vedere profesional. Nu e de mirare. Autorii sînt toți burghezi, constrînși de comercialul anterior să fie profesioniști ai desenului. La fel și în proză. Una era o bucată cu concesii ideologice, a lui Petru Dumitriu, și alta o bucată a lui Dumitru Mircea. Una era un articol proletcultist semnat de George Călinescu și alta un articol semnat de Sorin Toma.