La 2 iunie 1922, moare la Roma Take Ionescu. Personalitate de prim rang a României atît în varianta de Românie Mică, dinainte de Unire, cît și în varianta de Românie Mare, de după Unire, poreclită și ea Cea Mare, Take Ionescu e bocit de întreaga presă. Face excepție Contimporanul, prin tableta Take Ionescu, semnată de Ion Vinea pe 5 iunie 1922. E puțin spus că autorul scoate limba la zicerea Despre morți numai de bine. Textul trebuie pus sub învățătura Despre morți numai rău. O violență pamfletară mai greu de imaginat chiar și cînd ar fi fost vorba de un om viu, d-apoi de unul mort:
„Take Ionescu
Era un mort neliniştit şi rebel. Mult timp ne-a obsedat aspectul lui de leş, îngrijit şi pus pe picioare prin concursul funerar al medicului, al croitorului, al bărbierului şi al nu ştiu cărui vrac care îi dăduse prin lume putinţa şovăielnică de a tîrşi un pas slăbit de la vintre. Ne întrebam atunci, cu asprimea pe care ţi-o dă nedreptatea: Ce caută pe uliţă şi în for acest artificiu? De ce nu-şi aşază zilele într-un fotoliu, la fereastră, pentru prelungirea lor? Şi ne gîndeam la neastîmpărul semen al bătrînelor care nu renunţă. Sub fardul trandafiriu şi ochelarii, cu codirişca de aur şi os în mînă şi în freamătul mătăsurilor care le înfăşură zvelta uscăciune în funde şi flori, ele se perindă, încă, prin barurile cu lumini răsfrînte din argintării şi din cupe şi unde ţipă viori. În viaţa politică, d-l Take Ionescu, animat de aceeaşi tragică stăruinţă, întîrzia la fel. La fel, amintirea începuturilor sale slăvite şi rîvnele care cochetaseră cu toate idealurile şi cu mai toate îndeletnicirile, încordau pentru o supremă încercare arcurile de-acum rigide ale voinţei halucinante de putere. De aici, ultimele lui danţuri şi hopuri cu înţepeniri de fantoşă fără graţie. Temenelile lui geometrice frînte, surîsurile mecanice şi acea cocoţare subită la suprema demnitate visată, de unde glasul lui de antică primadonă a rîşnit o ultimă arie înainte de brusca prăbuşire în opoziţie şi apoi, omeneşte, cu chin, în nefiinţă.
Take Ionescu plecase în Italia împins de acelaşi resort. I se atribuise intenţia de a stînjeni pe Brătianu la Genova, ca şi aceea, contrară, de a fi vrut să-l piloteze şi să-l ajute. În ambele cazuri, prezenţa lui neoficială în Italia, pe vremuri atît de politice, îi învederează şi mai mult năravul şi apucăturile. Moare în plină tentativă de intrigă paralizată sau de compromis zădărnicit. Moarte de politician în funcţie de bune şi specifice procedee: intriga sau compromisul. Take Ionescu, în splendoarea intelectualităţii sale ori în decrepitudinea ispăşitoare a bătrîneţii, n-a uzat de alte mijloace. Nicicînd nu s-a lăsat răpit de un entuziasm excesiv şi nici ura nu l-a năpustit, cîndva, năvalnic. A trişat totdeauna, cu cele mai frumoase făgăduieli, a speculat veros, cu cele mai setoase aşteptări, a parodiat cînd chemarea sirenei, cînd blestemul proorocului, cu cele mai decise intenţii de şarlatanie şi de folosinţă, în fond. Căci fiul poporului, vlăstarul zdravăn al lui nea Ghiţă căruia îi dezveli în public coarnele, într-un proces subtil şi scandalos de contestare a paternităţii, intentat, se zice, la întoarcerea din şcoli străine, iubea, mai mult decît orice viaţa poleită a clasei asupritoare. Şi întru dobîndirea ei, a jertfit singura lui nobleţă, singura nobleţă valabilă: talentul, cu vasta lui inteligenţă promptă. Aceste calităţi au dat greutate şi preţ trădărilor lui multe, căci prin ele ademenirile şi promisiunile, gornite, în diverse rînduri, mulţimei, căpătaseră forţă de ispită. Se iartă mai uşor triştilor, ursuzilor şi lipsiţilor de vocaţie Brătieni uneltirile şi sfruntarea lor, decît înzestratului Take Ionescu o sumă de aproape identice păcate. Vina de a nu-şi fi justificat darurile decît pentru înşelăciune, chiul şi plăcere, de a fi batjocorit buna-credinţă pe care o iscă în sufletul lumii cei însemnaţi şi aleşi, a căscat tot mai larg pustiul în jurul celui care a strigat tot mai în zadar. Omul acesta, care evocă şi impune atît de obişnuit şi de bine imaginea prostituatei, a rămas, la sfîrşitul vieţii, cu vreo cîţiva credincioşi, aşa cum o pensionară a dragostei rămîne în vizita cîtorva vechi amanţi, a unei confidente şi a bătrînei cameriste însărcinată să presare naftalina…
De curînd, totuşi, acest chip fidel pudrei de orez şi oglinzii ovale, reuşise încă să se ridice ca o ameninţare. Oligarhia, reîntoarsă la putere după trei ani de exil, îi oferea pentru mai tîrziu succesiunea politică pentru a relua comoda alternare la guvern, din zilele lui Carol. Se înjgheba, cu sprijinul d-lui Iorga, ultimul amant al mult încercatei doamne, un partid oficial de opoziţie. Moartea oportună spulberă acest plan şi salvează onoarea d-lui Iorga, angajat tinereşte în legături care dezolau familia sa politică. Sînt aci analogii cu melodrama duioasă a lui Armand Duval şi Dama cu Camelii… (jucată de bătrîna Sarah).
Încă un amănunt: Take Ionescu a murit sărac. Avere nu lasă, fiindcă n-a avut niciodată avere. Aşa proclamă gazetele şi prietenii. Cetitorul care nu scapătă în sentimentalismul de rigoare şi pentru care un deces nu e un nou prilej de ipocrizie, se va gîndi, desigur, la mizeria de douăzeci de milioane anual, dusă de avocatul fost ministru şi de ministrul fost avocat, Take Ionescu. În sărăcia lui fără testament, omul de stat a risipit în înjghebări de partide şi de ziare cîteva zeci de milioane. Ultimul său dispreţ s-a exercitat asupra rublelor şi coroanelor preschimbate. N-a mai rămas nici pentru înmormîntare. («Moare sărac şi nu lasă nici o avere».) Din nefericire, i se fac funeralii naţionale, după ce vagonul mortuar a străbătut un lung parcurs de saluturi cu steagul.
Cînd va muri Constantinescu P., toată lumea are să spună că a fost un samsar veros şi strîngător. E o nedreptate. Singura lui vină stă în aceea că n-a ştiut să cheltuiască. E, însă, adevărat că pe cînd d-l Constantinescu are un singur băiat, defunctul Take Ionescu avea doisprezece.”
De ce erau în stare pamfletarii pe vremuri!