Mare, uriaș tărăboi în casă!
Cică puteam să-i rup coada lui Țonțoi!
Lucrurile au stat așa:
S-a întors pe balcon Motilă. Rupt de oboseală (a hălăduit prin împrejurimi o zi întreagă), s-a suit în coșuleț și-a tras lăbuța peste ochi și s-a culcat.
Țonțoi a devenit brusc interesat.
S-a ivit din adîncurile apartamentului și s-a oprit în fața ușii de la balcon.
Stă în fund și dă din coadă.
Datul din coadă – m-a învățat soția – e semnul unei preocupări deosebite. Ceva asemănător scărpinatului la ceafă în cazul lui Homo sapiens.
– Ia-l în brațe! îmi poruncește soția.
Deși nu văd legătura între datul din coadă și luatul în brațe, mă precipit să îndeplinesc Înalta indicație.
Țonțoi o rupe la fugă,
În disperare de cauză, îl prind de coadă.
Țonțoi miaună furios, se întoarce spre mine, gata să mă sfîșie (dacă ar fi fost un tigru) și, scăpînd, o rupe la fugă.
Soția e cu o falcă în cer și una în pămînt.
– Putea-i să-i rupi coada!
Asta n-am mai auzit-o pînă acum.
Da’ ce, e gușter!
Țonțoi și-a revenit.
Dintr-un salt a ajuns pe masa din sufragerie.
Întind mîna ca să-l mîngîi. Se uită la mine ca și cum m-ar ironiza, după care sare de pe masă.
Al dracului Țonțoi!
Mi-a făcut-o.
Aș fi scăpat de mustrările soției dacă l-aș fi mîngîiat.
Dîndu-și seama de asta, a scos limba la mine.
*
Dulăul Negroiu, adoptat pe loc de femeile din instituție, trece pe lîngă mine, pe alee, alergînd cu limba scoasă ca și cum s-ar duce undeva, la o treabă care nu suferă amînare.
*
La Găgești-Deal. Scot din frigider o bucată de salam și o dau pisicii, pe farfurioara aflată la dispoziția ei pe dușumeaua bucătăriei.
N-a mai mîncat de aseară.
După o noapte de flămînzit, ar fi în stare – gîndesc eu, urmărind-o cîteva clipe – să înfulece și o bucată de talpă, cu cuișoare cu tot.
N-o mănîncă.
O ia în gură și, ținînd-o de parcă ar avea o a doua limbă, se cere afară.
O dă pisoilor, chemați de ea, de pe scară, cu un chirăit unic în felul lui, prin nimic asemănător cu miorlăitul unei pisici.
Tipii răspund chemării. Nu în goană, cum ai crede, ci încetișor, de parcă s-ar întreba, Ce dracu mai vrea și asta?! De mîncat mănîncă fără proftă așa să nu se supere mama că s-a trudit degeaba.
*
Azi noapte, destul de tîrziu, pisica din vecini, din Găgești-Deal, s-a cerut afară. I-am deschis ușa, încredințat că vrea să-și facă nevoile. După care se va întoarce.
Nu s-a mai întors.
I s-o fi întîmplat ceva! mi-am zis, înainte de a mă culca.
Dimineața, în timp ce mă spălam pe dinți, o văd în fereastra băii. Vrea să intre în casă, pe o cale complicată. Mă întreb de ce. Putea să vină la ușă, ca de obicei, și să miaune.
I-aș fi deschis, desigur.
D-ale misterului pisicesc.
Or fi avînd și pisicile un Shakespeare al lor?!
*
Cei trei pisoi sînt strălucita întruchipare a Învățăturii:
Curiozitatea omoară pisica.
Lucrez în chioșc cu ușa deschisă. Cei trei se ivesc în ușă în cadrul unei Operațiuni pe care aș numi-o Umblatul de colo pînă acolo. Dînd cu ochii de mine, se opresc nițel, ca și cum s-ar întreba dacă să meargă sau nu mai departe. După cîteva clipe se decid:
Merg mai departe!
Se urcă pe masă, umblă prin hîrtii, răstoarnă paharul cu creioane.
Cînd să mă mișc un pic, o rup la fugă, sar ca niște acrobați de pe masă și ajung în ogradă.
Peste cîteva momente, îi văd din nou în prag.
*
Mi-am zis să le dau de mîncare pisoilor. Din porția mea de lapte, pentru două zile, din frigider, le torn într-o farfurioară de plastic. Duc farfurioara cu mare atenție pînă într-un colț din ogradă, de lîngă bazinul cu apă. Cei trei dau fuga la farfurie și lipăie tot ce găsesc în mica adîncitură de plastic.
Acum pot să pun mîna pe ei.
Nu tresar, n-o rup la fugă, nu se zbîrlesc. Sînt atît de fixați în lipăiala lor oarbă c-aș putea să-i omor fără ca ei să-și dea seama. Pisicuți proști, nătîngi, gata să-și dea viața de dragul unei farfurioare de lapte!
Cînd dau gata farfurioara, o rup la fugă înapoi, în bălăriile în care se ascund.
Dau să mă apropii, ca să-i mîngîi.
O rup la fugă mai încolo.
Le-a revenit instinctul de conservare?!