După-amiază de vară în Găgești-Deal.
Atmosferă de caniculă.
Soarele arde constant, ca un bec programat să funcționeze prin senzori.
Nu vine o boare.
Nu se mișcă nici o frunză.
Bătrînica, după cum îi spun eu pisicuței din vecini, găzduită de noi cît timp stăm la Găgești, doarme sub nuc.
Doarme și cățeaua.
În tăcerea ca de var disting un mîrîit. Sar de la masa din chioșc, și dau năvală în curte.
Decorul lăsat de mine cînd am intrat în chioșc s-a schimbat.
În curte s-a ivit un montan.
Un motan tărcat.
Stă acolo, în mijlocul ogrăzii, în poziție didactică, binecunoscuta poziție a mâței din manuale. De cum mă vede, se ridică alene, așa cum fac mîțele cînd se știu răsfățate și, apropiindu-se de mine, se freacă lingușitor de cracul pantalonului.
Lingușitor- zic eu, analfabet în abisurile sufletești ale mîțelor.
Soția îmi atrage atenția, de fiecare dată cînd susțin asta, că nu e lingușeală. E o formă aparte a mîțelor de a comunica.
Bătrînica a sărit în picioare, și-a încordat șira spinării și a prins să mîrîie amenințător. În lumea mîțească, e un avertisment. Motanul se uită la mine. Așteaptă punctul meu de vedere în controversa pe cale să devină flocăială.
N-am nici un punct de vedere.
Iau o farfurie și-i pun și lui niște boabe. La cîțiva metri depărtare, e farfuria plină cu boabe a Bătrînicii. A vîrît de cîteva ori botișorul și ghiftuită s-a dus să se culce. Acum însă, deși farfuria ei a rămas plină, se repede la cea a motanului și, vîrîndu-se la ospăț nechemată, înfulecă pe rupte.
În prima clipă, motanul se dă la o parte. Lasă impresia că l-a descumpănit lăcomia camaradei de gen ivită pe neașteptate lîngă el. Sau poate că e un gest de dezaprobare. Ceva în genul:
– Dumnezeule, ce necioplită!
În picioare mai încolo, supraveghez scena din ogradă, așa cum Dumnezeu a urmărit-o pe cea de la Waterloo, ca să intervină cînd ceva de pe teren nu corespundea Planului.
După cîteva clipe de stat deoparte, motanul se apropie și bagă și el botul. Pisica se oprește din halit pentru emite un mîrîit amenințător. Deși mult mai puternic, motanul renunță de îndată. Se duce mai încolo și se așează în stilul cloșcă. Lasă impresia că s-a săturat și, acum, e cu gîndul la alte trebi.
Pisicuței nu îi e foame. A dat buzna la farfurioara motanului așa, de-a dracului ce e. Prin urmare, văzînd că concurentul a renunțat, pleacă și ea.
Motanul se ridică, se apropie de farfurioară și se apucă de mîncat din nou.
În picioare, sînt gata să intervin dacă Pisicuța revine pe cîmpul de luptă.
Nu revine.
A găsit-o spălatul!