La un moment dat, urmînd imboldului înscris în codul ei genetic, pisica mea didactică merge pînă la gard, în buruienile unde pisoii trîndăvesc.
Dacă n-ar fi mîțe, aș spune că taie frunză la cîini.
De cum ajunge, pisica se trîntește în scopul de a se lăsa suptă de odrasle.
Mai are lapte doar în două țîțe.
Cei trei se bat să apuce un loc fără respectarea minimelor reguli de confruntare între ființe vii.
Curios lucru!
Mama lor nu face nimic pentru a acorda tuturor drepturi egale la supt indiferent de constituția fizică și de gheare.
N-au ajuns pînă la ea, Drepturile Omului.
*
Iarnă grea în Găgești-Deal. Max refuză să intre în cușcă. Frate-meu îl explică prin mirosul cățelei, rămas în pereții înjghebării. Cică i-a zis lui un cunoscător că așa sînt cîinii. Refuză să stea într-o cușcă locuită cîndva de un alt cîine.
– Nu moare de frig?
– Nu moare, dă-l încolo! – răspunde frate-meu, e cîine ciobănesc, de munte, obișnuit să doarmă în zăpadă.
*
Dulăul jerpelit al vilei a venit după stăpîna sa pînă aici, pe plajă.
Stăpîna, mai bine zis, fata Stăpînei, o tînără ispititoare, fie și pentru că e încă proaspătă, s-a lungit într-un șezlong, nu înainte de a-și pune ochelarii de soare.
Dulăul și-a găsit un loc mai încolo, la umbra unui șezlong gol. Nu e limpede dacă și-a urmat stăpîna, pentru că nu poate trăi o clipă fără ea, sau pentru că vrea s-o păzească. Sau mai precis, ca să se vadă că vrea să arate c-o păzește.
Indiferent de răspuns, dulăul suferă cumplit de căldură.
În marginea dinspre șosea a plajei s-a ivit un alt dulău.
Negru.
Negru și gras.
Jerpelitul sare în sus și se repede la el hămăind, pînă-l alungă de pe plajă.
A făcut-o de dragul Stăpînei sau din convingerea că plaja e a sa?!
*
Scutită grijile materne, deoarece pisoii au crescut și se descurcă singuri, Pisica s-a întors la trucurile sale lingușitoare. Dacă ar fi om te-i scîrbi cum se dă bine pe lîngă cracul tău. Cum e însă pisică, nu poate decît să te amuze.
Acum, ține morțiș să intre în casă.
N-are gură să zică – vorba maică-mi despre cineva care nu zbiera că-l doare.
În consecință, procedează astfel.
Se postează în fața ușii de la casă.
Ridică botul și închipuie un mieunat.
Deschid ușa.
Pășește înăuntru fără să întrebe, nu fără o anume convingere că asta trebuie să mă facă fericit.
O dată intrată, trece pe pilot automat în materie de proceduri standard de lingușire.
Toarce cît mai deslușit, după cum scrie în Cartea de citire. Se freacă de gleznele mele. Se așează în fund și mă fixează duios, după care dă să mă spele cu limba.
Scot din frigider o bucată de parizer, din porția mea pentru dimineață, într-un efort de a mă sacrifica.
Nu se repede s-o înfulece, după cum mă așteptam.
Să nu cumva să cred eu că gesturile de mai înainte au fost făcute de dragul bucății de parizer.
Continuă să mă lingușească.
Și abia după o baterie zdravănă de pisicisme, se îndreaptă spre farfurie.
Spre deosebire de cîine, care înfulecă ghiorțănește, Pisica mănîncă delicat.
Ca o madmoazelă!
*
Cei trei pisoi s-au făcut mari. Nu mai stau, ca pînă acum, ghemotoace vii, în bălăriile de lîngă gard. Se aleargă prin ogradă, se încaieră, se joacă sau se spală reciproc.
Au rămas însă sălbatici.
Nu se mai ascuns sub gard, cînd mă pun în mișcare prin ogradă. O rup la fugă doar cîțiva metri. După care se opresc, se așează în fund și mă fixează ca pe o curiozitate a Naturii.
A Naturii lor, desigur.
Mirarea e primul semn al Filozofiei – m-au învățat profesorii mei în primul an de facultate.
Judecînd după ochii lor mari, cu care mă privesc fără să clipească, pisoii sînt deja filozofi!