„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Despre cîini și mîțe. Lecțiile mele de socializare

Stau în fotoliu și butonez telecomanda sărind de la un post tv de știri, la altul, mînat de ceea ce psihiatrii numesc Boala zappării.

Pe ușa care dă spre bucătărie apare soția, cu pisoiul în brațe.
Și-a propus să mă apropie de pisoi.
Să devenim amici, probabil.
Din brațele soției, pisoiul se uită la lumea din jur cu ochi mari, mirați.

Despre miracolul existenței s-au zbătut mulți gînditori să ne convingă.
– Priviți șopîrla asta! ne zic unii dintre ei. Ce lucrătură perfectă! E opera lui Dumnezeu!

De fiecare dată cînd întîlnesc privirile pisoiului îmi spun că așa ar vrea gînditorii să vadă oamenii existența.
Ca un miracol în stare să-i uimească sincer, bulversant, 24 de ore din 24.

În sufragerie nu e nimic miraculos. Nu e nici măcar ceva în stare să stîrnească minima curiozitate.
Și cu toate acestea, pisoiul se uită la cele din sufragerie cu ochii mari, mirați, de parcă tot ceea ce ar întîlni în cale îl descumpănesc, îl tulbură.

Așa va fi fost omul primitiv în fața cerului brăzdat de fulgere:
Uluit pînă-n străfunduri, dar prin asta fericit, deoarece nu-i fericire mai mare decît să ți se pară lumea din jur nouă, interesantă, bulversantă.

Soția i-a dat drumul pisoiului din brațe.
Cu atenție mea distributivă reușesc să mă uit la tv, dar și să-l urmăresc.

Soția i-a dat să se joace o alcătuire de pluș.
Alcătuirea e undeva, pe covor, în mijlocul sufrageriei.

Pisoiul ia poziția de luptă.
Se năpustește asupra momîei.
O răstoarnă cu laba.
Se răstoarnă și el.
Ce idiot! îmi spun.
Nu vede că e doar o cîrpă?!

Îmi reamintesc uluirea cu care se uită la toate cele din jur.
Nu, nu e un idiot.
E un fericit.

Noi, oamenii, am fi conștienți că totul e o comedie.
Pisoiul e convins însă că momîia e reală.

Soția mă îndeamnă să mă joc cu el.
Pun pe covor degetele mîinii, mișcîndu-le ca și cum ar fi vii.
Pisoiul le ia drept un inamic.
Se arcuiește, după care se năpustește asupra degetelor și dă să le muște.
Face un salt înapoi, sub măsuță și se întoarce pentru a ataca dinspre partea opusă.

În tot ceea ce face e convingerea că se luptă de-a binelea cu închipuirea pe care o alcătuiesc degetele mele.

Dau să fac din nou trimitere la om.
Îmi amintesc însă că nici omul nu e mai breaz.

Să-l luăm pe Adolf Hitler.
A cucerit Europa iluzionîndu-se că va rămîne ceva după el.
N-a rămas nimic.
Prin ce se deosebește pisoiul meu de Adolf Hitler?