Totolici, în varianta motan, Totolicea, în varianta mîță, de care nu pot scăpa, orice aș face, se dă în vînt după mezelic – mă informează soția pe întinderea unuia dintre multele noastre talk-showuri dedicate celor trei mîțe din casă.
Băgînd la cap asta, înainte a ne sui în mașină ca s-o luăm spre Mall, îi spun soției, cu un evident aer de preocupare:
– Trebuie să luăm niște crenvurști. Mă gîndesc la crenvurști deoarece ori de cîte ori am trecut pe la Mallul din Focșani, în drum spre Găgești Deal, am cumpărat pentru Cățel ( așa-i zic eu cățelei din motive de political correctnnes), crenvurști ieftini, pentru că erau de calitate inferioară.
– Totolicea nu mănîncă crenvurști! mi-o taie soția, nu fără respectul cu care chelăreasa îi zice bucătăresei că Doamna nu mănîncă friptură de porc.
O consideră sub pretențiile ei de contesă!
– Atunci, îndrăznesc eu o opinie într-o chestiune dominată autoritar de soție – să le luăm (pentru Tituț și Motolicea, Țonțoi mănîncă doar boabe) mezel.
– Păi de ce să-l luăm separat! Le dăm din cel cumpărat pentru noi.
Fac greșeala vieții mele:
– Păi să le dăm mezel mai ieftin!
Soția mă fulgeră cu privirea. Am zis o enormitate, o blasfemie în genul Iisus s-a culcat cu Maria Magdalena.
Nu mai e nevoie să continue. Am înțeles. Sînt un necioplit, un bădăran incapabil să priceapă sufletul mîțos. Cum adică, să dăm mîțelor salam ieftin, și nu cel din care mîncăm noi, Stăpînii?!
Din toată tevatura asta, am tras o concluzie practică:
Trebuie să le dăm mezel. Din mezelul cumpărat pentru noi.
Venit acasă pe la prînz, profitînd de absența soției, mă apuc să realizez singur sceneta:
Mezel pentru motănel!
Iau din frigider felul de salam cumpărat pentru noi (pentru mine, mai precis), desprind o felie din țiplă și cu ea în mînă merg pe balcon.
Totolici stă sub masă, în poziția cloșcă. Stă acolo nemișcat, uitîndu-se la mine. Ca și Țonțoi, mă descumpănește prin misterul personalității sale. De regulă, de cum deschid ușa, țîșnește de pe unde se află (spre deosebire de Țonțoi, despre care sînt zile întregi cînd nu știu nimic despre el, pentru ca, deodată, să-l văd pășind majestuos pe covorul din sufragerie, ca pe covorul roșu de la Cannes) pentru a purcede la scenetele de grețoasă lingușire tipică genului zisă și pisiceală. Acum însă nu se urnește din loc. Se uită la mine. Nu știu dacă se uită ca prostul sau curios sau, de fapt nici nu se uită, pentru că gîndurile lui sînt într-altă parte. Rup o bucățică de mezel și i-o arunc la cîțiva centimetri de botișor. Soția mi-a băgat în cap că principalul instrument de cunoaștere al mîțelor e mirosul. Așa se explică de ce, o dată ajuns acasă de la BAR cu cele două valize pe rotile, dacă le las în hol, ca să se topească zăpada de pe ele, Țonțoi se apropie de una dintre ele și, ridicîndu-se în două labe, o miroase intens, ca și cum ar pipăi cu botul.
– Cine știe prin ce mirosuri ai trecut cu valiza? remarcă soția pe un ton din care nu-mi dau seama dacă e un reproș sau o simplă constatare.
Dacă mirosul e principalul instrument de cunoaștere mîțească a lumii atunci cum dracu nu se mișcă Totolici din loc (nu-și mișcă fundul cum ar spune un polițist din serialele americane!) ca să miroasă bucata de mezel?
În fine, cînd mă așteptam mai puțin, Totolici se apropie de bucata de mezel. Nu sare în sus, nu se repede la ea, nici măcar nu se grăbește. Întinde botul, fără să se ostenească prea tare, miroase bucata de mezel ca și cum ar fi o bucată de talpă de bocanc. După care se întoarce la loc.
Fără s-o atingă.
– Ei drăcie!
Furios, iau bucata și i-o dau lui Tituț, care stă și ea într-un coșuleț, în poziția cloșcă.
Tituț scoate limbuța și înhață bucata de mezel.
Caravasăzică Totolici mi-a zis Hai sictir!
Lasă că-i arăt eu lui!
Iau restul bucății și-l vîr în gură.
Așa, de-al dracului!