L-am luat din nou pe Tzontzy la Sinaia. Cum a mai fost o dată și, presupunînd că s-a obșinuit, mă aștept să-i treacă repede, mult mai repede ca prima oară, stresul provocat de noutate.
Uite că nu-i trece!
De cum i s-a dat drumul din cușca de pînză, portabilă, a luat-o la fugă și s-a vîrît între perete și canapea.
– Nu-i nimic – zice soția, o să iasă el.
Ei uite că nu iese!
Se poate înșela și o Shakespeare a sufletului pisicesc, cum e soția!
Mă uit în despărțitura dintre canapea și perete.
Tzontzy nici nu tresare.
Continuă să-mi arate doar ochii mirați.
Se miră așa de vreo oră, așa că nu prea cred că e vorba de expresia unei mirări.
– Lasʼ că iese el pînă la urmă – mă asigură soția, deși – sincer să fiu, nu muream de grija că pisoiul stă pitit între canapea și perete.
Prin urmare, m-am refugiat în bucătărie, unde m-am apucat de lucru.
Ușa dintre sufragerie și bucătărie se deschide pentru a lăsa loc soției cu Tzontzy în brațe.
– Mîngîie-l! mi se poruncește. Întind mîna și-l mîngîi pe cap.
– Nu așa! Mîngîie-l delicat. Îl mîngîi delicat. Știind cu ce șmecher am de-a face, nu mă pot stăpîni să nu-l smotocesc puțin.
Soția se supără:
– L-ai stresat și mai tare! observă ea mustrător.
Abia acum aflu că Tzontzy e în continuare stresat. N-a ieșit singur. L-a scos soția din ascunziș. De ce o fi acum mai stresat ca data trecută?
Revenit în sufragerie pentru a butona canalele TV, îl văd pe Tzontzy în fața ușii de la dormitor. Din cînd în cînd întoarce capul spre noi, ca și cum ne-ar aștepta să-i deschidem.
– Să nu-i dai drumul! mă avertizează soția, se duce sub pat.
La un moment dat, intrînd în dormitor ca să caut ceva, Tzontzy face țuști printre picioarele mele și se vîră sub pat.
Așa a stat mai mult ascuns decît la vedere, în cele două zile cît am fost la Sinaia.
Duminică dimineața, cînd mă scol îl văd pe Tzontzy stînd pe pervazul geamului dinspre balcon. Bat cu degetul în geam. Neghiob cum e întinde botul, ca să-mi miroasă degetul prin geam.
Înțeleg că l-a exilat acolo soția.
– Dacă-i dau drumul, fuge sub pat. Trebuie să plecăm. N-am nici un chef să mut mobilele din loc ca să-l vîrîm în cușcă.
Pînă la București, Tzontzy a stat ca anesteziat în cușca-sacoșă, pe bancheta din spate a mașinii.
– Tzontzy! îl strigă duios, din cînd în cînd, soția.
Oprim la Mall Băneasa. Soția merge singură la cumpărături. Cineva trebuie să stea cu Tzontzy, altfel moare de urît. Înainte de a pleca, soția deschide portiera, zicîndu-mi s-o las așa, ca să aibă aer Tzontzy.
– Vorbește-i din cînd în cînd! mă îndeamnă, să nu se simtă singur.
Pe drum și aici, în parcare, ascult RRA.
– Păi n-are cum să se simtă singur. Are muzică, actualități, știri – comentez eu fără rost. Dacă aș avea televizor în mașină, i-aș pune și Breaking News-uri.
Ajungem acasă. Nici n-am apucat să parchez mașina că soția a și fost jos, pe caldarîm, cu Tzontzy în mînă. Dă fuga cu el în casă, pentru a pune capăt stressului. Am parcat mașina. Intrînd înc asă înțeleg de la soție că Tzontzy s-a vîrît sub pat. E sub pat și pe la 8 seara, cînd întors de la bibliotecă, întreb unde e Tzontzy, mai mult de complezență, decît dintr-un interes real. Aflu astfel că nu s-a destins.
Ce s-o fi întîmplat cu Tzontzy de data asta?
Aici, la Sinaia, Tzontzy are un program bătut în cuie. Mai ceva decît cel care guvernează viața unui președinte american.
La 7,30 dimineața, nici mai devreme, nici mai tîrziu, se vîră în lada de sub canapeaua din sufragerie. Stă acolo pînă seara tîrziu. De ce stă, ce face și, mai ales, cum de nu se plictisește? sînt întrebări cărora misterele sufletului pisicesc nu le dă răspuns. Dacă ridici canapeaua, dai cu ochii de el stînd cuibărit într-un colț din spațiul generos al lăzii.
Pe la 8 seara, îl auzi căutînd să iasă. Ca și în cazul ușilor, procedura standard e încercare-eroare. Încearcă, eșuează, încearcă din nou, corectîndu-se, eșuează din nou, încearcă din nou corectîndu-se, și, iată-l afară, în sufragerie. Din acel moment pînă dimineața nu stă o clipă locului. Se atîrnă de orice clanță ivită în cale, aleargă dintr-o parte într-alta a casei. De fiecare cînd o face mă descumpănește total. Stă liniștit, în poziția căreia eu îi spun didactică pentru o pisică. Poziție prezentă în toate manualele. Trecînd pe lîngă el, îl strig Tzontzy, ba chiar spre disperarea soției ( să nu cumva să-l stresez!) pocnesc din dește la urechea lui. Tzontzy nici măcar nu tresare. Lasă impresia unui Gandhy care, stînd cu picioarele sub el, meditează la soarta poporului indian.Și deodată, cînd nici nu te aștepți, sare în sus, o ia fugă pînă în cealaltă parte a camerei, după care iar cade pe gînduri. Soția spune că e din cauza energiei acumulate peste zi. Dacă l-am ține în afara culcușului, și-ar mai consuma peste zi din energie și noaptea n-ar mai fi atît de agitat.
Aici la Sinaia, insectele mari care zboară sînt mai multe ca la București. Pentru Tzontzy un fluture, o lăcustă în varianta zburătoare sînt ținte care-l acaparează. Nu de puține ori zburătoarele nu se văd sau, mă rog, nu se disting de către ochiul uman. Ochiul pisicesc le dibuie însă imediat. Și deodată îl vezi pe Tzontzy, pînă atunci flendurîndu-se prin casă, devenit tot numai o încordare, cu pupilele mărite și fixate într-un punct din văzduh. Din acel moment nu se mai poate discuta cu el. Țopăie pe covor, sare pe masă, dărîmînd totul în cale, pe pervaz, pe chiuvetă. Doar el vede zburătoarea. Și de aceea ai impresia c-a fost lovit cu leuca, așa cum sare prin casă fără a-și muia o clipă privirile. De cîte ori îl surprind vînînd rămîn impresionat de hărnicia depusă în urmărirea zburătoarei. Întreaga-i ființă e supusă scopului de la urmărirea căruia nu-l poate abate nimic. Parcă ar fi Napoleon pe parcursul zilei Bătăliei de la Waterloo.