Seara, cînd mă întorc de la bibliotecă, zuruind pe asfalt rotilele celor două valize, burdușite cu cărți, de se interesează taximetriștii, văzîndu-mă, dacă merg cumva la gară, îmi găsesc soția în fotoliu, la televizor. Urmărește seară de seară un serial ajuns la incredibilul număr de șase sezoane, deși personajul principal e un criminal în serie ce-ar fi trebuit descoperit și arestat de autoritate, cum se întîmplă în toate producțiile cinematografice ale Hollywoodului proletcultist, cu toți criminalii.
De data asta o găsesc în fața ușii de la bucătărie, ținînd în mîini o mătură cu coada lungă:
– Ce faci? întreb, sincer curios, și nu ca altădată, din politețea de tip How do you do?
– Îi păzesc ca să nu se încaiere.
Nu e nevoie să-mi precizez ce înțelege prin Îi. Se referă la Ei, Tzontzi și Pisicuța, presupuși în chip fatal dușmani pe viață și pe moarte.
În timp ce-mi scop cizmele, fericit că soția e ocupată cu altceva decît cu supravegherea mea autoritaristă, aflu întreaga tărășenie.
Pentru ca Pisicuța să nu încerce Sindromul Cuștii de aur (cu de toate, culcuș, mîncare, căldură, alintări, în schimbul libertății de a hălădui pe maidan), soția îi dă drumul în spațiul compus din balcon, hol, bucătărie. Cu pretenții minime în materie de libertate, Pisicuța se cuibărește pe scaunul folosit de mine cînd iau masa. Dacă apar pe acolo intră automat și imediat în procedurile de Maimuțică. Se înalță în două picioare pentru a te atinge cu căpșorul.
Spațiul minimei libertăți a Pisicuței e ocrotit, ca o cetate însingurată în imensitatea cîmpiei, de zidurile care sînt ușile închise. Simțind transcendental că Rivala se bucură de atenția noastră, Tzontzi se dă cu capul de uși pentru a năvăli în spațiul protejat. Ce s-a întâmplat în absența mea nu înțeleg mare lucru, poate și pentru că sînt ocupat cu scosul cizmei din picior. Dacă aș fi trăit pe vremea lui Gogol și aș fi fost și eu consilier de stat aș fi avut la dispoziție o ordonanță. Din cîte am citit, principala îndatorire a ordonanței era să-l descalțe pe stăpîn de cizme. De aia am nostalgia vremurilor cînd erau ofițeri și ordonanțe. Sigur e că pînă la urmă, Tzontzi a pătruns în spațiul rezervat Pisicuței. Pisicuța s-a refugiat în spatele frigiderului, între perete și dosul aparatului. Ajunsă acolo, s-a pus pe mîrîit. Atacatorul s-a oprit în pragul ușii de la bucătărie și s-a lansat și el într-un mîrîit.
Atîta doar.
Un mîrîit.
N-a îndrăznit să meargă mai departe.
După o repriză de mîrîit, Tzontzi s-a întors în mijlocul holului pentru a se pisici pe lîngă piciorul soției.
Asta o face pe soție optimistă în privința relației dintre cei doi.
Vor sfîrși prin a se accepta în același spațiu, fără a se încăiera, neglijîndu-se reciproc.
N-am ce face și îmi dau cu părerea:
– Eu cred c-ar trebui puși să se ia la bătaie.
Poate că astfel se reglementează raportul de forțe dintre ei – avansez eu o ipoteză de lucru plecînd de la o nouă realitate:
Cea potrivit căreia Pisicuța n-a mai fost smotocită, ca altădată, de Tzontzi.
Mîrîind amenințător, a reușit să-l descurajeze pe Tzontzi.
O las pe soție în hol, cu mătura în mînă, după ce-am aruncat o privire Pisicuței refugiate în adăpostul dintre perete și frigider.
Peste vreo jumătate de oră ies din birou.
Soția e în fotoliu.
Se uită la televizor.
– Și cei doi?
– Am închis ușa de la bucătărie ca să nu intre Tzontzi.
Pisicuța stă mai departe în ascunzătoare. O las ca să se destreseze.
– S-au încăierat?
– Nu, nu s-au încăierat, dar n-am mai avut răbdare să aștept momentul.
Experimentul a eșuat.
Nu cred că va mai fi reluat.
Soția mă anunță că săptămîna asta îi pune Pisicuței în urechi picături pentru ultima oară.
După care îi dă drumul. Pisicuța iese glonț.
A venit primăvara.
Sînt încredințat că de-abia așteaptă să ajungă în stradă și să povestească seara la gura focului pisicesc ce viață grea a dus ea în balconul nostru!