De cum ajung acasă, tîrînd prin zăpadă cele două valize pe rotile, soția îmi face semn, cu degetul la buze, să vin pînă la ușa balconului. În balcon locuiește Pisicuța, botezată de soție Tituț, un nume edificator pentru talentul ei la găsirea de nume adecvate mîțelor și cîinilor prin a căror lume trecem.
Trecem pur și simplu.
Prezența lui Tituț într-un spațiu pe care el îl consideră al lui, deși nimeni nu i l-a încredințat, îi dă angoase lui Țonțoiu. Suit pe ieșindu-l care e marginea bufetului stă ore întregi uitîndu-se prin fereastră pe balcon și dînd din coadă agitat. Cînd mă vede, face țuști pe podea, se grămădește în spațiul strîmt din fața ușii de la balcon, după care o ia la fugă în sufragerie. Aici se duce glonț la ușa de sticlă care desparte balconul de sufragerie.
Tituț e o pisicuță de treabă.
Raportată la omenire, e o femeie în apropierea pensiei. S-a gogoloșit și s-a lenevit. Cît e ziulica de mare moțăie într-o cutie de carton, preferată coșulețului pus la dispoziție de soție prin deposedarea lui Țonțu.
Mă îndrept spre balcon, convins că voi da de vreo ipostază inedită a lui Tituț.
N-o văd pe Tituț.
O văd în schimb pe Agitata, pisica despre care am scris că s-a adaptat în chip uluitor la cerințele lumii de concurență sălbatică din stradă, cea a pisicilor maidaneze.
De cum apare portretul meu dincolo de geam, Agitata dă fuga-fuguța la ușă și ridicînd spre mine priviri lingușitoare deschide botul a mieunat.
Asta da mîță!
Idiotul de Țonțu n-ar face asta pentru nimic în lume. Umblă prin apartament țanțoș, călcînd apăsat, animat de conștiința că e stăpîn aici, stăpîn absolut. Și deși e la noi în casă de un an și ceva, timp în care m-a văzut zilnic, ba chiar l-am și luat în brațe, singurul gest pe care binevoiește să-l facă față de mine, e să se întoarcă și să-mi ardă o labă dacă mă iau cumva de coada sa.
N-am verificat pînă acu sub coadă (am aflat asta dintr-o tabletă a lui Arghezi), să vedem dacă e fetiță sau băiat.
– E fetiță! am proclamat noi ca ipoteză de lucru și ne-am ținut de ea, de ipoteză, cale de vreun an, de cînd și-a făcut apariția în ținut.
Ipoteza de lucru s-a întemeiat pe felul profund mîțîcesc de a fi al Agitatei. Lingușitoare pînă la grețos, simpatică foc, amabilă cu celelalte personalități mîțîcești de pe străduță, deschizînd gura a mieunat cînd te uitai la ea.
Deosebiri de amploare față de Țonțu: ciufut, tupeist, vanitos, jigărit, ciolănos, enervat prin aerele sale de stăpîn al casei, pus tot timpul pe bătaie, făcînd doar ce vrea el.
Am pus deosebirile Agitatei de Țonțu pe seama diferenței unice, definitorii, dintre o pisică și un motan.
După ce mi-o arată, soția îmi dă misiunea de a proceda la verificarea definitorie.
Pentru asta, trebuie să deschid ușa, nu înainte de a mă uita urît la Țonțu (suficient pentru a-l face să sară de pe dulap și s-o șteargă de acolo).
De cum mă vede, Agitata se avîntă în procedurile care au creat o metaforă:
A te pisici.
Se dă pe lîngă cracul pantalonului meu de parcă ar vrea să-l șteargă în viteză.
Profit de asta și-l înșfac.
Ori de cîte ori l-am luat în brațe pe Țonțu, cîteva minute a stat inert; fără a face nici cea mai mică mișcare. Așa a procedat de fiecare dată. După cîteva minute a început să mîrîie. Încetișor la început, ca un cor rusesc interpretînd Kalinka, tot mai tare apoi, tot mai tare.
Și la un moment dat, adunîndu-și toate puterile în mișcarea asta, face zvîc! Dacă mă prinde nepregătit sare din brațe pe covor și, aterizînd, nu lasă o clipă impresia că s-a supărat. Face cîțiva pași pe covor, dînd din coadă, ca și cum ar mătura și lingîndu-se pe bot. E practic imposibil să-mi dau seama ce simte și ce crede.
La fel procedează și Agitata.
De unde cred că e vorba de o procedură standard, dînd curs zicalei viclean ca o pisică.
Nemișcarea din prima fază e o șmecherie. Cît timp stă așa, pisoiul caută disperat soluția de salvare și, mai ales, pîndește momentul cînd tu cobori garda.
Agitata începe să se zbată. Nu pot s-o mai țin. Soția deschide ușa pentru a-mi porunci s-o las.
Verificarea a eșuat.
A doua zi, întors acasă pentru pauza de la prînz, soția îmi dă vestea cea mare:
Nu e fetiță, e băiat.
Deși sigur e că e motan, mi-e greu, aproape imposibil, să văd în loc de o pisică, un motan.
Cu iuțeala de neîntrecut în a boteza pisici, soția îi spune de îndată Totolici.
Totolici…
Da, e un nume aparte, departe de clișee precum Pisicuța, Iubițica.
E însă o problemă.
Pentru mine cel puțin.
Timp de un an am privit-o ca o pisică. Înfățișarea mi s-a părut de pisică. Rotofeie, nu ca Țonțu, de jigărit. Blana moale, făcută s-o mîngîi. Comportamentul Pisicesc.
Acum ar trebui să fie pentru mine motan. Oricît mă străduiesc, sub porunca evidenței de tip științific, nu reușesc să văd în Totolici un motan. Pentru mine tot pisică rămîne. Așa că eu îi voi spune Totolicea.