Aprilie 2018. Criza din Siria m-a șocat prin iuțeala cu care s-a ajuns la o intervenție militară, fără a se mai proceda la tradiționala comedie a consultării democratice a Parlamentelor. Mi-am amintit imediat de credința istoricilor că Primul Război Mondial putea fi preîntîmpinat, dar că un mecanism fatal a dus la un Măcel pe care nimeni nu și-l dorea și la o Prăbușire a Vechii Ordini care a înghițit și pe cîțiva dintre declanșatorii Conflagrației: Țarul Nicolae al II-lea, Kaiserul Wilhelm.
Mă sculasem pregătit de rutina zilei de duminică: lecturi de 10 pagini din Arghezi, Istoria lui Barbu, Părinți și copii a lui Turgheniev. Înainte de asta, n-am putut rezista și am pornit în căutarea cărților despre Primul Război Mondial. Pe raftul despre Războaie, din camera cu televizorul, deasupra raftului cu volume dedicate celui de-al Doilea Război Mondial (pe jumătate gol, cele mai multe au fost mutate pe rafturile din birou cu cărți pentru lucru) se găsesc cărțile despre Primul Război Mondial. Știam de un soi de Cronologie, în două exemplare, și aveam de gînd să citesc pasajele despre timpul dintre asasinatul de la Saraievo (28 iunie 1914) și primul act de Război, (atacarea Serbiei de Austro-Ungaria, 28 iulie 1914), pentru a descrie mecanismul fatal, neliniștitor prin fatalitatea sa, deși toți cei angrenați în el habar n-aveau că mișcă rotițele Războiului. Nu găsesc imediat Cronologia, ca de obicei dibuită nu știu unde. Dau însă peste cele două volume La Premiere guerre mondiale, scoase de Larousse în 1968 (o fi un corespondent și pentru al doilea Război?). Iau primul, De la Sarajevo la Verdun, merg în birou, pun picioarele pe masă, a lectură de dragul lecturii, și citesc, sărind peste turul de orizont asupra Europei dansante pe Titanic, capitolul despre perioada dintre Pistolul de la Saraievo și tunul dintre Serbia și Austria.
Lectura e fascinantă.
Cartea pare a fi scrisă pentru a-mi dovedi că am dreptate în privința Marelui mecanism. Deși nimeni nu-și dorește Războiul, toată lumea lucrează pentru el. Spre surprinderea mea, de exemplu, asasinatul din după amiaza lui 28 iunie 1914, stil nou, nu tulbură pe cei care vor lucra pentru Război. Nu putem spune, fie și pentru că nu sînt televiziuni planetare și nici rețele sociale, că în opinia publică s-a produs cine știe ce cutremur.. E limpede că Marile Puteri abia așteptau un pretext pentru a se răfui, desigur, nu într-un Război Mondial cu 9 milioane victime doar pe cîmpurile de luptă și patru ani de desfășurare. Cartea e atît de bine scrisă încît de cum voi încheia editorialul (am lăsat deoparte rutina de lectură și m-am apucat să-l bat la calculator), voi merge pe Amazon.com, ca să văd dacă nu e o lucrare de acest fel și despre Al Doilea Război Mondial. De regulă nu dau editorialelor mele importanța eseurilor. De data asta, Criza din Siria, intrată deja în Istorie, devenită, așadar, fapt istoric, e un subiect mai degrabă de eseu decît de editorial. Îl republic aici după ce i-am adăugat pasaje din volum scoase din editorial, deoarece întrecea numărul maxim de semne permis de ziar: 10 000:
„Asasinarea la Saraievo, în după-amiaza zilei de 15/28 iunie 1914, a arhiducelui Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, și a soției sale, prin focuri de pistol de tînărul de nici 20 de ani, Gavrilo Princip. Titluri, pe măsura evenimentului:
Chiar în centru, semnalat de poza cu legenda Arhiducele Franz Ferdinand, titlul Atentatul contra arhiducelui Franz Ferdinand. La dreapta, acolo unde se ştie că stau materialele care agaţă privirea, grupajul Cum s-a făptuit atentatul. Bumbi: Declaraţiile atentatorilor. – Victimele bombei. – Atentatul plănuit acum 4 ani. – Ce spune Monitorul austriac.
Scris de Constantin Mille, editorialul se intitulează Tragedii împărăteşti.
Citez: Constantin Mille vorbeşte în textul său de urmările atentatului: «Asasinarea viitorului monarh al regatului vecin, în care puterea regimului absolut era tocmai temperată, nu ca formă constituţională, ca la noi, ci cu un fond adevărat blajin, acest asasinat dovedeşte încă o dată mai mult nebunia acestor acte care, dacă nu schimbă nimic în bine, totdeauna însă înăspresc starea de lucruri… Moartea tragică a moştenitorului tronului austriac va avea drept urmare o eră de reacţiune şi de prigoniri, va da putinţa ca forţele reacţionare să se deştepte nu numai în Austro-Ungaria, dar poate chiar în alte multe state…»Peste o lună, la 28 iulie 1914 (stil nou), Austria atacă Serbia. Se declanșează Primul Război Mondial. Deși toată lumea paria că se va încheia în cîteva săptămîni, fiecare dintre puterile angajate crezînd că prin victoria ei, Conflagrația, devenită rapid mondială, a durat patru ani și a făcut 9 milioane de morți numai pe cîmpurile de luptă. La capătul ei, în Rusia s-a instaurat comunismul, Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat, Germania a devenit republică și ulterior putere fascistă. De ce l-am citat pe Constantin Mille, unul dintre cei mai mari jurnaliști ai noștri, director de ziar într-o țară care nu era implicată în jocurile continentale, și prin asta un analist în stare de a judeca la rece evenimentele? Pentru că marele nostru jurnalist nu era singurul din Europa și din lume căruia să-i treacă prin cap o clipă că de la atentat se va ajunge la un Măcel mondial.
E drept, așa cum scria Mille, mulți se gîndeau că vor fi urmări – un fapt de o asemenea gravitate (uciderea prințului moștenitor și a soției sale în vizită în Bosnia de către un tip în spatele căreia era suspectată a sta Serbia) nu putea fi trecut cu vederea. Dar chiar și de la un asemenea fapt de o rară gravitate pînă la declanșarea Primului Război Mondial din Istoria omenirii era cale lungă, imposibilă de străbătut – socoteau oamenii normali – și mai ales atît de repede.
Și cu toate acestea, într-o lună, pornind de la un eveniment tragic, lesne de absorbit în alte împrejurări, omenirea a fost aruncată într-un măcel greu de imaginat. De la încheierea Primului Război Mondial istoricii nu obosesc a se întreba, deși în Istorie nu există ce-ar fi fost dacă, dacă declanșarea războiului era inevitabilă. Imensa lor majoritate susțin că nu și, în răspăr cu teoria marxistă a legităților care guvernează Istoria și prin asta fac fatale evenimentele, excluzînd rolul oamenilor, sînt convinși că oamenii – liderii de atunci ai Europei – poartă responsabilitatea pentru transformarea unui eveniment în punctul de plecare a unei Catastrofe pentru omenire și chiar pentru cei de care a depins rezolvarea conflictului. În noaptea de vineri, 13 aprilie spre sîmbătă, 14 aprilie 2018, omenirii i-a trecut pe lîngă ureche glonțul celui de al Treilea Război Mondial, Primul și ultimul Război nuclear din Istoria rasei umane.
Trei mai puteri nucleare – SUA, Anglia, Franța – au lansat un atac cu rachete împotriva Siriei, țară aflată sub protecția Rusiei, altă putere nucleară a lumii, în pofida avertismentelor date de Moscova că va riposta. Moscova n-a ripostat, atacul n-a fost punctul de plecare al unui mecanism militar fără întoarcere. Asta nu înseamnă că pericolul noului Război Mondial a trecut.
Precedentul există.
Și în orice moment, ușurința cu care s-a ajuns la un conflict militar fără să se fi încercat o clipă rezolvarea incidentului pe cale diplomatică, nu poate decît să stîrnească omului simplu, cel care și-a dat votul unor politicieni convins că respectivii, de aia sînt politicieni și nu lelițe proaste în tîrg, ca să nu antreneze Planeta într-un conflict apocaliptic dintr-un fapt de te miri ce.În vara lui 1914, mulți erau convinși că tragicul incident de la Saraievo se va rezolva pe cale diplomatică, deși între noi fie vorba asasinarea cuplului imperial era greu de absorbit de opinia publică din Austro-Ungaria. La început așa a părut să se întîmple. Ce nu știau cei care aveau să piară în Marele Măcel era faptul că liderilor marilor puteri europene nici prin cap nu le trecea să rezolve diplomatic conflictul. Fiecare nutrea convingerea că, în doi timpi și trei mișcări, va lichida pe cîmpul de luptă adversarul, dacă nu cumva acesta s-ar fi predat înainte de a răsuna primul foc de armă. Criza siriană a avut ca punct de plecare tot un fapt al realității. Apărarea Civilă Siriană, cunoscută şi sub numele de «Căştile Albe», o grupare insurgentă şi opoziţia în exil au pus pe Internet un filmuleț care conține imagini cu copii victime ale unui atac cu arma chimică. Potrivit grupării, pe cale de a fi scoasă din zonă, elicoptere ale armatei sirieni au survolat zona încercuită și au aruncat recipiente cu sarin și clor. Siria și Rusia au dezmințit implicarea.
De precizat că acuzațiile uneia din părți (rebelii) n-a fost confirmată de nici o sursă independentă. Fiind vorba de acuzațiile unei părți în conflict, minimul bun simț cere și punctul de vedere al unei forțe neutre. A folosit armata siriană arma chimică?
Deși sînt comentatori ai vieții internaționale care susțin că nu, deoarece regimul Assad, pe cale de a-i scoate pe rebeli din coasta Damascului, n-avea nici un interes să-și bată singur cuie în talpă, deși Damascul și Moscova neagă acuzațiile etichetînd totul drept o diversiune, eu nu mă voi pronunța asupra adevărului. Voi spune doar atît:
Dacă afacerea ar fi rămas la un război mediatic între America și Rusia, chestiunea adevărului n-avea o importanță crucială. S-au întîmplat în Istorie atîtea evenimente despre care nici azi nu știm adevărul încît cel din 7 aprilie 2018 nu merita o osteneală mai mare decît cea a unei investigații de presă. Numai că afacerea n-a rămas la un război mediatic. Ea a dus la o intervenție militară la capătul unei incredibile creșteri a tensiunii internaționale. Pe teza că armata siriană a folosit arma chimică, Donald Trump, diliul de la Casa Albă, s-a grăbit să amenințe pe twitter cu lovituri militare împotriva Siriei. Rusia a răspuns cu o neobișnuită escaladare a amenințărilor, premieră în istoria postcomunismului. În aceste condiții descoperirea adevărului sau măcar comedia efortului de a convinge opinia publică mondială că într-adevăr în enclavă a fost folosită arma chimică de către regimul sirian se impunea.
Dacă e să pierim cu toții într-o Apocalipsă, să știm măcar c-a meritat asta. Înainte de a ataca Irakul, administrația Bush s-a ostenit să convingă planeta că intervenția era justificată. Colin Powell a prezentat în direct, în fața Consiliului de Securitate, o probă care ulterior s-a dovedit falsă. Dar chiar falsă fiind proba, nu poți să nu observi că în cazul Siriei Administrația Diliului nici măcar n-a făcut efortul să ne prezinte probe false. De fapt, administrația Diliului n-a prezentat nici o probă. Președintele Franței, luat la întrebări de opoziție, a dat publiticității un raport de 8 pagini despre care nu știi cum să-l iei ca semnul imbecilității celor care l-au redactat sau ca semnul că ei ne crede imbecili. Raportul dezvăluie că nu există nici o altă dovadă în afara filmului de pe Internet și acuzațiile emise de rebeli. Mai mult, nu există nici o analiză medicală care să arate că morții din clip sînt victimele gazului Sarin. Acuzația de folosire a armei chimice se bazează exclusiv pe simptomele celor prezentați în filmuleț. Cu toate acestea Raportul conchide: Nu există altă ipoteză plauzibilă decît cea a folosirii armei chimice de către Armata Siriană. Asasinarea cuplului imperial de către un tînăr sîrb era un adevăr pe care nici măcar sîrbii nu l-au negat, deși ei au spus că nu sînt implicați.
Deși e greu de crezut că de la un asasinat se poate ajunge la un măcel mondial, totuși, evenimentul de la Saraievo pare mult mai convingător în declanșarea unui război mondial decît cel din Douma. Uluitoarea rapiditate cu care s-a ajuns la o intervenție militară, fără a apela o clipă la diplomație, refuzul de a convinge opinia publică, ocolirea ONU, a Parlamentelor în cazul celor trei țări, angajate într-un conflict numai și numai prin voința unor persoane, întîmplător ajunse la butoanele nucleare, sînt tot atîtea motive să ne întoarcem la vara lui 1914 și să ne întrebăm precum lucrarea La premiere guerre mondiale scos de Larousse în două volume, în 1968:
«Cum s-a făcut ca această criză de la Saraievo, care, aparent, nu punea în joc existența nici unei mari puteri a putut degenera într-un conflict care a bulversat întreaga Europă? Cum s-a ajuns aici?»Pentru a răspunde:
«E posibil ca marea catastrofă să se fi declanșat destul de lejer, în maniera unei partide de poker jucate între parteneri pe care istoria nu ezită azi să-i privească nu altfel decît ca pe niște personalități de mîna a doua.»Urmărind prestația marilor lideri ai lumii în recenta Criză siriană, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva și acum sîntem locuitorii unei planete pe care personalități de mîna a doua joacă poker.
Cu soarta omenirii, desigur.”