Iubitorul de cărţi nu diferă prea mult de dependentul de droguri.
În cazul ultimului, dealerul ştie că intră în sevraj fără doza obişnuită şi, prin urmare, se înfăţişează la uşă cu oferta.
Dependentul de cărţi e victima sigură a anticarilor ambulanţi.
Într-una din zilele trecute mai demult, s-a înfăţişat la BAR un tip scund, prevăzut cu o sacoşă din cele puse la dispoziţie prin Supermarketuri, înainte de a ajunge cu căruciorul, împins ca un vagonet de un stahanovist, în dreptul casieriţei.
Sacoşa stă să se rupă de greutatea cărţilor.
— Nu zic să le cumpăraţi. Zic doar să vă aruncaţi o privire peste ele!
Cu acest vicleşug, practicat pe vremuri de negustorii de mărgele şi cercei, pentru ca Smărăndiţele autohtone să se repeadă şi să le cumpere, anticarul (era un anticar), m-a făcut să iau aproape întreaga cantitate.
Drept bonus, mi-a dat pe gratis sacoşa, ca să am unde pune cărţile în vedere tîrîrii pînă acasă.
Atîta mi-a trebuit!
De atunci, nu trece săptămînă fără să mă caute la telefon.
Nu răspund o dată.
Nu răspund de două ori.
Dă-l dracului! îmi zic la ivirea numelui înroşit drept semn al apelului la care nu s-a răspuns.
Ăsta iar o să mă jupoaie de bani.
La al treilea, nu mă pot stăpîni.
Îi răspund.
Mai rău ca un amorezat lulea, decis raţional s-o rupă cu juna plină de fiţe.
Nu răspunde la două telefoane.
La a treia, vine inima şi-i dă un ghiont.
Şi, oftînd, apasă pe Răspunde.
Azi, urmare a unui telefon prin care am convenit să ne întîlnim, dealerul de cărţi–droguri s-a înfăţişat la BAR.
A mers cu mine pînă la dudul sub care îmi pun benzină în rezervor (A se citi îmi torn cafea din termos în capacul termosului, îi mai adaug două pliculeţe – trotil, nu alta, şi o torn pe gît), a aşezat sacoşa pe prispa de ciment şi s-a apucat de scoaterea cărţilor pe rînd.
Le-am cumpărat aproape pe toate.
— Am aici, a zis el oftînd (ştia ce-l aşteaptă!) mai multe numere din Monitorul Oficial de pe vremea lui Cuza – iulie-august 1862.
— Nu-l iau! l-am întrerupt eu brusc şi hotărît, prea brusc şi prea hotărît ca să nu mărturisească o slăbiciune.
Unde dracu’ să-l mai pun şi pe ăsta.
— Nu-i nimic! a zîmbit viclean neguţătorul de cărţi. Vreau doar să-l vedeţi.
— Bine, bine! am mormăit eu, mă uit, dar nu cumpăr nimic.
Iau pe rînd, din colecţia aşezată pe laviţa de piatră fiecare număr.
Nu mă pot stăpîni să nu tresar de încîntare:
Decrete ale lui Alexandru Ioan Cuza, Referate ale Ministerului de Interne (zis şi Din lăuntru) toate în graiul epocii, definit prin savoarea vechimii.
— Nu-l iau! mai strig odată, deşi e limpede că mă stăpînesc cu greu să nu-l cumpăr pe tot.
— Foarte bine! încheie anticarul. Uite, vă fac cadou un număr: Alegeţi!
Al Dracului.
Cum să alegi un exemplar din 30 cîte a adus?!
E ca şi cum i-ai pune unei femei în faţă cinci inele identic îmbietoare, zicîndu-i să aleagă unul.
Aleg, totuşi, un exemplar. Cel în care e relatată călătoria Doamnei Elena de la Bucureşti la Buzău.
Numai că relatarea călătoriei acoperea mai multe numere.
— Cît face un exemplar?
— 10 lei bucata!
— Bine, mă decid eu, mai cumpăr două.
Anticarul le rupe tacticos din colecţie.
— Mai dă-mi pînă la o sută de lei.
— Alegeţi!
Mă apuc de ales.
Sînt deja 15.
Mă decid.
Le iau pe toate.
Şi astfel m-am pricopsit cu 30 de numere din Monitorul oficial.
Anticarul găseşte de cuviinţă că se impune un gest binevoitor.
Îl face!
Îmi dă pe gratis scrisoarea unui tip din Galaţi către un lider comunist, din 1924.
O iau socotind că o voi reproduce o dată!