Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 171, anul II, joi, 18 ianuarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Într-un interviu acordat unui săptămînal bucureștean, dl general Ioan Dănescu, ministru de Interne, susține că fenomenul corupţiei nu poate fi eradicat (mai jos – stopat; şi mai jos – reducere) doar prin acţiunea exclusivă a poliției. Teza pare a fi una fundamentală pentru gîndirea dlui ministru. Într-o discuție avută pe la sfîrşitul anului trecut, domnia sa mi-a justificat-o printr-o raportare la realitatea românească de azi. Fenomenul corupției e posibil şi pentru că alte instituții ale statului de drept decît poliția nu-şi fac un stindard din lupta împotriva lui. Intransigenţa poliției nu ajunge. Intransigenţă trebuie să dovedească şi Justiția, şi Presa, şi Garda Financiară, şi Guvernul. Fiind de acord cu dl general Dănescu, nu pot să nu observ un lucru. Ca mai toată lumea, dl ministru de Interne pune eradicarea corupţiei exclusiv pe seama unei întăriri a sancţionării. Dl Ion Iliescu însuşi împărtăşeşte această credinţă. Sub acest semn, domnia sa a propus chiar un soi de perioadă specială de luptă împotriva corupţiei. Într-adevăr, sancționarea poate contribui spectaculos la reducerea corupţiei. Teama de destituire şi de puşcărie i-ar face pe mulţi funcționari, pe mulți demnitari să se mai gîndească un pic înainte de a vîrî mîna în buzunarul statului. Însă această teamă nu ajunge. Pentru că fenomenul corupției nu-şi are cauza numai în faptul că funcţionarii de stat, că demnitarii ştiu că nu li se poate întîmpla nimic rău dacă devin corupți. Fenomenul îşi are rădăcinile şi în alte elemente ale vieții noastre social-politice actuale.
Unul dintre acestea îl reprezintă insuficienta dezvoltare a mecanismelor economiei de piață. Proprietatea de stat, de exemplu, imensă şi haotică, e, la ora actuală, una dintre sursele importante ale îmbogăţirii necinstite. Din ea se fură pe rupte, de la muncitor pînă la director. Ea oferă posibilitatea ca un conducător de întreprindere să facă afaceri incorecte în defavoarea întreprindederii şi în favoarea firmei paralele pe care şi-a creat-o. Corupția va fi majoră şi cîtă vreme legislația noastră nu-şi va face din favorizarea întreprinzătorului particular o preocupare de prim rang. La ora actuală, întreprinzătorul român şi străin se lovesc de un hăţiş de legi care mai de care menite
a-i impiedica să înfiinţeze o societate comercială, să facă un contract. Pe seama acestui hățiş trăieşte şi prosperă un întreg aparat. Acesta cheltuie o parte însemnată a bugetului. În acelaşi timp, el este unul dintre spațiile puternic marcate de corupție. Cîtă vreme întreprinzătorul particular va depinde de ştampila pusă de un functionar de stat, acesta din urmă va fi tentat să pretindă ceva pentru a o pune cît mai repede. Dacă legile privatizării ar fi clare, fără numeroase chiţibuşuri, birocraţia n-ar mai putea exista. Şi, odată cu ea, s-ar reduce şi fenomenul corupției. Una dintre căile luptei împotriva corupţiei ar fi astfel trecerea cît mai rapidă la privatizare. Din nefericire, programul guvernului Văcăroiu e menit să sporească fenomenul corupţiei în loc să-l reducă. Aparent, întărirea controlului executat de stat asupra întreprinderilor proprii – teză sfîntă dlui Văcăroiu – duce la stoparea corupţiei. În realitate, întărirea controlului creează şansele pentru o amplificare a fenomenului. Contractul managerial, de exemplu, poate fi un bun mijloc pentru ca directorii să fure cu acte în regulă. Controlul presupune, apoi, controlori. Cine garantează că aceştia nu vor fi tentaţi să închidă ochii în fața corupţiei în schimbul unui bacşiş substanţial.
Un alt element care favorizează corupţia e reprezentat de o anume întelegere a bătăliei politice. Corupția e un fenomen apolitic. Cu toate acestea, la noi ea face obiectul unei dispute politice. Sancționarea unui demnitar poate intra oricînd în jocul de interese al partidelor. Să ne imaginăm, de exemplu, că poliția ar aresta un primar dovedit ca fiind corupt. Dacă respectivul ar fi independent, nu s-ar întîmpla nimic. Dacă e însă membru al unui partid, imediat partidul respectiv ar sări în sus, declarînd că gestul e o punere la cale din partea adversarilor săi politici. Iar poliţia, care l-ar aresta, şi justiția, care l-ar condamna, ar fi etichetate ca înscrise într-o campanie de destabilizare a partidului. De aici, o reținere a organelor în drept de a ataca exact în nucleul corupţiei: adică la vîrf. Eradicarea corupției nu depinde
aşadar numai de o instituție a statului de drept. Ea e un proces în slujba căruia trebuie să se angajeze întreaga societate românească.
