S-a împlinit un an de la declanșarea Pandemiei, mai precis de la impunerea în Occident, în numele luptei împotriva Coronavirus, a unor restricții draconice prin care Statul a limitat libertățile cetățenești ale individului.
Chiar din debutul Pandemiei, am scris că Dictatura sanitară, dar mai ales acceptarea ei, fără crîcnire de zeci de milioane de cetățeni occidentali, prezentați de propaganda pluralismului ca în stare să-și dea viața de dragul libertății, ține de acele momente sinistre din Istoria unor țări, profețite de unii, dar refuzate de Om, ființă secretoare de iluzie. În 2019, cu un an înainte de Pandemie, dacă cineva ar fi profețit că va veni o vreme în care Statele vor dicta închiderea în case, purtarea măștii, cenzurarea opiniilor rebele și, în această Dictatură, Statul va ajutat de Presă, devenită bulanul milițienesc al Autorității lovind individul peste mîini și peste gură, ar fi fost privit cu milă, ca un sărman dus cu duhul. Aceste considerații m-au făcut să mă întorc la alte și alte momente din Istoria noastră, în care se refuzau profețiile despre delirul vremurilor viitoare.
Unul dintre aceste momente a fost vara lui 1944.
Tăvălugul rusesc se năpustise asupra României. Mulți români știau din presa interbelică de la noi și din Occident ce înseamnă regimul comunist, cel pe care tancurile sau Armata Roșie îl aduceau o dată cu șenilele.
Puțini erau profeții lucizi care încercau să-i avertizeze pe români ce-i aștepta.
Unul dintre aceștia e Pamfil Șeicaru.
La masă, la Hanul cu Tei
Comentariile semnate de Pamfil Șeicaru în Curentul din 1944, dezvăluie un profet neliniștitor în privința destinului nostru la finele celui de-al doilea Război Mondial. Mai toți intelectualii și politicienii din vara lui 1944 se iluzionau cînd venea vorba de venirea rușilor. Unii credeau că liderii comuniști, sigur cîștigători ai Războiului, se vor converti și ei la realitățile morale ale politicii românești. Din trecut afaceriștii noștri știau cu ce angajamente de Altfel de politică veniseră țărăniștii la Putere, de se vorbise chiar de o Revoluție, în 1929, cînd cîștigaseră alegerile, pentru ca în nici un an, să se descopere că erau la fel ca Liberalii, dacă nu chiar mai rău. Așa putea ședea treaba în 1944 și cu comuniștii. Vin ei cu Programul naționalizării, al luării proprietății cu japca, al dictaturii proletariatului, dar asta era doar în Programul electoral. Ajunși la putere, se vor da pe brazdă. Istoria i-a contrazis pe cei iluzionați violent și tragic totodată. Puțini erau românii care conștientizau pericolul enorm care aștepta în viitor. Unul dintre aceștia era Pamfil Șeicaru. Profețiile lui Șeicaru din vara lui 1944 sînt cunoscute românilor din comentariile tipărite în Curentul. Memoriile lui Gheorghe Jurgea-Negrilești, Troica amintirilor. Sub patru regi, editura Cartea Românească, 2002, dau la iveală și o altă sursă:
Zicerile lui Pamfil Șeicaru.
Gheorghe Jurgea-Negrilești a fost, în anii interbelici, un ins de bani gata, dar înzestrat cu o personalitate peste nivelul celor ca el în perioada respectivă. Prin urmare, el s-a învîrtit în anturajul unor mari scriitori, ziariști și politicieni pe care i-a cunoscut și în ipostaze mai puțin oficiale.
La îndemnul lui Constantin Țoiu, prin anii ʼ70 și-a scris memoriile .
Ele au putut fi tipărite însă abia după 1989.
Prima ediție a apărut la Editura Cartea Românească sub titlul Troica amintirilor. Sub patru regi, cu o prefață de Constantin Țoiu și o Postfață de Doris Jurgea-Negrilești, soția care i-a administrat scrisul.
Cartea surprinde un moment din vara lui 1944.
Ca în multe dintre amintirile lui Negrilești, petrecut la cîrciumă.
Era la restaurantul Hanul cu Tei într-o după amiază din vara lui 1944, după încetarea alarmei. Intră în restaurant Ion Vinea și Pamfil Șeicaru. Descriere:
„Dar iată-l pe Vinea, însoțit de Pamfil Şeicaru. Distincția sobră a lui Vinea iese încă mai în evidență în contrast cu Şeicaru. Ce țoapă splendidă! Francezii, care-i detestă pe toți străinii (afară de ruși, cînd erau foarte bogați, de unde expresia «charme slave»), ar fi spus «quel grossier balcanique» («ce grosolan balcanic»). Calcă apăsat şi sigur, ca și cum e numai el în sală. Îmi întinde o mînă uscată şi energică – mă așteptam să fie transpirată – și, după ce mă măsoară pătrunzător și agresiv, ia loc. Are privirea lui Dukindis, un geambaş de cai foarte deștept, pe care l-am cunoscut în iarmarocul din Bîrlad. Cu o falsă indiferență se uită prin sală. Zic indiferență, fiindcă, după cum am constatat mai departe, nu-i scapă nici un amănunt.
– Aşadar, dumneata eşti domnul Jurgea, adversarul de şah al lui Bebe ( așa-i spunea el lui Ion Vinea n.n.) Ce mai zăpăceală şi asta… cum spunea marele mascalțon (era vorba de Napoleon): «Prea serios pentru un joc și prea frivol pentru o ocupație». În sfîrşit, dacă nu aveți altceva de făcut..
– Avem şi grija doamnelor, protestă Vinea.
– Ştiu, ştiu, asta e poate și mai rău. Apoi, fără nici o tranziție, adică fără nici un menajament față de interlocutor:Patricienii (un fel de cîrnați de casă) de aici sunt chiar atît de grozavi?
La confirmarea noastră, Şeicaru se adresă lui Vinea:
Atunci cheamă-l pe «tovarăşul» chelner. Prin «tovarăș» Şeicaru arăta că ştia foarte bine unde se află.Mă uitam la el cu o intensă curiozitate. «Atîta talent în atîta noroi» – îmi spunea Sadoveanu, clătinînd sfătos din cap. «Ca ziarist – îmi spunea Vinea – el e cel mai cinstit, cel mai ascultat de public». «Dar ca om?» am întrebat. «Nu-mi discut prieteni» mi-a răspuns Vinea fără emfază sau solemnitate, dar categoric.
Noblețea firii lui Vinea se traducea printr-o sobrietate care nu s-a dezmințit timp de treizeci de ani cît l-am frecventat. Cîte matrapazlîcuri, cîte compromisuri n-a văzut el, ca director al ziarului Facla. Dar fără a umili pe cei care veneau la dînsul cu propuneri dubioase, a știut să le respingă cu atîta eleganță! «E un adevărat crin din mocirlă», spunea despre el Şeicaru, fără teamă de a fi contrazis de cineva. Pe mormîntul lui Vinea, depun aceste rînduri, ca pe o floare.
Pe Şeicaru nu-l jena să fie comentat.
«Nu dau doi bani pe opinia publică», spunea el adesea, sau:
«Prostia omenească se manifestă prin opinia publică.»”
Indiscutabil, Negrilești are o părere proastă despre Șeicaru și una bună despre Vinea. Nu știe sau nu vrea să știe că Ion Vinea se va grăbi să semneze în Curentul nou, de după 23 august 1944, ziar care s-a lepădat public de Pamfil Șeicaru, comentarii prosovietice penibile. Că anchetat de Securitate, după fuga lui Petru Dumitriu, se grăbește să-l facă cu ou și oțet pe amicul său, acum în dizgrație. Oricum în aceste rînduri apare un Pamfil Șeicaru autentic. Un ziarist de o putere ieșită din comun, conștient că deține această putere.
Lui Pamfil Șeicaru nu-i plăceau zîmbăreții
Jurgea-Negrilești susține și el teza unui Șeicaru șantajist:
„Avea şantajul în măduva oaselor și n-ar fi renunțat la el, chiar dacă printr-o minune, cinstea devenea mai rentabilă decît hoția.
Cînd a vrut să-și construiască o vilă, s-a adresat mai întîi întreprinderii noastre (tatăl vitreg al lui Negrilești deținea una dintre cele mai tari firme de construcții n. n. ). Era greu să refuzi «onoarea» de a construi vila lui, dar și mai «delicat» să accepți. Pînă la urmă, tata i-a trimis un cec care însoțea refuzul nostru, fiind supraaglomerați. Cam la fel au procedat și celelalte întreprinderi. Adică cele importante. Toată lumea a fost mulțumită. Şeicaru, cu despăgubirile, din care şi-a ridicat o vilă undeva, prin nordul Bucureştiului, iar noi siguri că vom fi lăsați în pace o vreme.
Șeicaru nu era singurul de acest fel, mai erau și alții.”
De ce venise la restaurant Pamfil Șeicaru?
„Acum Şeicaru dorea să fugă. Cît mai departe. Departe de ruşi. Iar dacă era azi la restaurant, era numai în speranța de a-l convinge pe Vinea să vină cu el. Îl iubea pe Vinea, pe Bebe, cum i spunea el. Şi crocodilii au sentimente. Era ceva ca între abatele Carlos Herera şi Lucien de Rubempré – atracția contrastelor.”
În restaurant intră – potrivit amintirilor lui Negrilești – Mihail Fărcășanu. Descrierea noului personaj e un pretext pentru memorialist de a aduce noi amănunte despre personalitatea lui Șeicaru:
„Dar iată-l pe Mişu Fărcăşanu. Elegant, dar neîngrijit, vine spre noi zîmbind. Şeicaru îl măsoară fără amabilitate. Nu-i plac zîmbăreții.
– Adică – explică el – cei care încearcă să te dezarmeze în prealabil.Am mai văzut și la alții această candoare. Anume, de a crede că mîrlănia îmbufnată e mai sinceră decît politețea și amabilitatea.
– Sunt cîini amabili şi cîini care caută orice prilej pentru a te muşca – observă Vinea la teoriile lui Şeicaru. Care crezi tu că sunt mai spontani, mai sinceri? Cei care te muşcă. Care-şi arată colții, a răspuns Şeicaru vehement. La ceilalți e totdeauna vreun cotlet în perspectivă.
– Atunci, trăiască cotletul! i-a răspuns Vinea.Pentru Fărcăşanu problema «cotletului» era rezolvată oarecum. Prin căsătoria cu Pia, fiica poetului Pillat, a intrat în clanul Brătienilor. Deocamdată era ținut sub observație. Pletele prea lungi, aerul prea visător, lipsa de burtă și mai ales simpatia prea des manifestată i pentru Uniunea Sovietică trezeau destule suspiciuni.
Mai tîrziu, jocul intereselor, al conjuncturilor a făcut să văd scris pe tramvaiele capitalei «Moarte lui Fărcăşanu». ”
Pasajul are nevoie de precizări. Mișu Fărcășanu e Mihail Fărcășanu.
Mihail Fărcășanu va fi după Război un dușman de moarte al comuniștilor, ca președinte al Tineretului Liberal. Conștient că viața îi este în pericol dacă rămîne în România, Mihail Fărcășanu a fugit din țară în octombrie 1946 cu un avion condus de Matei Ghica Cantacuzino. A fost condamnat la muncă silnică pe viață în contumacie.
După 1989 a fost o avalanșă de articole dedicate activității politice în exil a lui Mihail Fărcășanu.
Eu însă îl rețin ca autor al capodoperei Frunzele nu mai sunt aceleași, un roman publicat în 1946, sub pseudonimul Mihail Villara, despre care am scris într-una din cărțile mele de eseuri.
Mareșalul Antonescu – un rege Lear al României
La masă se înfiripă și se dezvoltă o discuție obișnuită în vara lui 1944. Cea despre soarta României după Război. Pamfil Șeicaru se remarcă prin profețiile sale lucide. Întreaga sa atitudine e de dispreț față de cei care se mai iluzionau. Discuția debutează cu un elogiu adus de Șeicaru lui Ion Antonescu:
„După cum vedeți, toți se cunosc foarte bine și nimeni nu are iluzii. Nimeni, afară de Regele Lear !
– Regele Lear? întreabă Fărcășanu intrigat.
– Ei da, vreau să spun Antonescu. Mareșalul, nu licheaua de Ică. Să nu rîdeți! E un personaj shakespearian. Și el plutește într-o visare abstractă, complet rupt de orice realitate. Și cu el se joacă destinul, l-a ridicat sus, sus de tot, pentru a-l arunca în fața plutonului de execuție. Voi, care rămîneți aici, veți fi în primele loje pentru a asista la dramă.”
Portretul lui Pamfil Șeicaru schițat de memorialist are drept esență Bădărănia. Negrilești joacă aici teatrul omului de lume oripilat de gusturile și gesturile peizanești ale celor întîlniți la sindrofii:
„Discuția lua o întorsătură tot mai delicată, mai ales prin faptul că cei de la mesele vecine păreau tot mai interesați. Șeicaru, care și-a dat seama de jena noastră – ca să nu spun teamă – abordă un subiect tipic momentului de atunci.
Zeama de la a patra fleică o adună într-un uriaș șomoiog din miez de pîine. După ce mestecă șomoiogul cu multă gravitate, împinse farfuria departe de burtă și mă privi agresiv:
– Cum stă Cocoșul Mare?
– A ajuns la zece mii, i-am răspuns.
Cocoşul Mare era moneda de aur franceză cea mai căutată la cafeneaua Maca. Ştia Şeicaru de ce întreabă. După cursul bursei negre, mulți se orientau mai sigur decît după comunicatele mereu tendențioase. Aşa, cît timp Reichul repurta succese dolarul era în scădere chiar față de aur. Pe urmă, după dezastrul de la Stalingrad şi mai ales după celebra bătălie de la Kursk, aurul – adică monedele şi bancnotele americane, elvețiene, engleze și suedeze – au început să crească vertiginos. Pe măsura panicii, a exodului celor care fugeau.”
Vara lui 1944 e în România anotimpul plecării în Occident de teama rușilor. Cei care vor rămîne, din varii motive, inclusiv din iluzionarea privind ocupația rusească, vor plăti amarnic ezitarea. Pe măsura înaintării spre comunism, plecarea din țară va fi tot mai dificilă. La început ea se făcea legal, cu ajutorul oamenilor lui Tătărăscu din Ministerul de Externe. A venit apoi rîndul fugii cu avioanele și vapoarele, descrise magistral de Petru Dumitriu în Cronică de familie. Ultima formulă, cea mai periculoasă, a rămas trecerea ilegală a graniței. Scrie Negrilești:
„De la Vinea ştiam că Şeicaru se lansează într-o aventură complicată şi plină de riscuri, fiindcă exodul era pe sfîrșite. Fugise Auschnit (Titan Nădrag), Malaxa (locomotivele și armamentul), Stelian Popescu (ziarul Universul) și cîți alți rechini din cei mari. Încercam să văd palma lui Seicaru. Avea o linie bună de noroc? N-am ajuns să i-o văd, dar faptul că a ajuns cu bine la Madrid, unde a stat ani de zile cu toată familia, pledează suficient în favoarea stelei lui.”
Are loc, după obiceiul vremii respective, discuția despre viitorul rezervat României de hachițoasa Istorie:
„Şeicaru părea sincer afectat:
– Fără anumite rezerve, vă aşteaptă vremuri deosebit de grele, mă refer la voi, care rămîneți aici. Nici în ceea ce mă privește n-am iluzii, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Cunosc destul de bine punctul de vedere sau, dacă vreți, mentalitatea celor care rămîn. Aş vrea însă să cunosc punctul vostru de vedere, nu cel general, adică al proștilor. De pildă dumneata, domnule Fărcăşanu, cam cum vezi viitorul nostru? M-ar interesa să știu ce crede o «speranță a tineretului liberal».”
Mihail Fărcășanu se număra printre cei care se iluzionau. El se grăbește să-și exprime teoria:
„Rumen de timiditate, dar măgulit, Fărcăşanu se hotărî să nu menajeze pe interlocutor:
– Nu prea cred în opinii personale, afară de cazuri cum ar fi Robinson Crusoe sau Sfîntul Toma în pustiu. De altfel, am impresia că nici pe dumneavoastră nu vă interesează aşa ceva. De aceea am să vă răspund, dezvăluind în acelaşi timp ceea ce numiți dumneavoastră un secret de Bucureşti. Sunt convins că l-ați mai auzit, dar vi-l spun numai fiindcă mi-ați cerut. Aşadar, cred ca soarta României şi a noastră în particular depinde de reușita «marii cacealmale» care – după cum probabil ştiți poate mai bine decît mine – se pregătește de zor.Fărcăşanu nu făcea o indiscreție. Tot Bucureştiul «știa» că Palatul pregăteşte nemților o cacealma, adică o întoarcere de 180 de grade, după care prietenii vor deveni duşmani, iar duşmanii, aliați.”
Dintre cei de la masă, Pamfil Șeicaru are capacitatea de a vedea și dincolo de țarcul strîmt al României. Negrilești reamintește opinia clară a directorului Curentul:
„Şeicaru era de părere că după reușita «cacealmalei» noastre va veni alta, mult mai mare, pe care o va înghiți «prostănacul de Roosevelt» și «genialul Churchill», marele cîştigător fiind Stalin.
– Degeaba se laudă Churchill că nu e cioclul Imperiului britanic, el este ceea ce nu vrea să fie, după cum astăzi Hitler e groparul poporului german. «Anglia e gata să lupte pînă la ultimul soldat străin» – e o butadă des repetată și astăzi de anglofilii noștri. Dar creierașul lor anemic nu-i ajută pentru a digera faptul istoric crud, autentic. Fiindcă, domnilor, pentru ca istoria să se poată repeta, trebuie în mod fatal să aibă momente inițiale unice, de unde pornește repetiția. Aşadar, nu mi-e teamă să spun că Anglia luptă pînă la ultimul ei soldat pentru a crea imperiul lui Stalin… ca și Statele Unite de altfel!
Să nu uităm că Şeicaru vorbea nu în ʼ50 sau în ʼ60, ci în vara anului ʼ44.”
Iluziile lui Ion Vinea
Unul dintre cei care somnola în iluzie era Ion Vinea. Se număra printre cei convinși că Rusia va ieși slăbită din Război și, ajunsă la mîna americanilor în materie de credite, va dansa după cum îi vor cînta Occidentalii:
„În timp ce Mișu zîmbea superior, Vinea, blîndul Vinea era parcă turbat. El doar știa că Rusia, după prăpădul prin care trecuse, avea nevoie de sprijinul Americii. Avea nevoie de credite fără de care «în mod matematic» nu se putea reface. La București erau pe atunci nenumărate oracole care tălmăceau evenimentele politice după speranțele Automobil-Clubului sau ale Partidelor Istorice. În discuția care a urmat, atît Mișu cît și Vinea au citat pe Vișoianu, pe Savel Rădulescu, pe Titel Petrescu (poreclit Mititel Petrescu, șeful Partidului Social «Remorcat»), pe Guță Tătărescu etc.”
Intervine lucidul comentator politic de la Curentul:
„Șeicaru care, după cît mi-am dat seama, știa să asculte, n-a mai răbdat asaltul verbal:
– Iertați-mă dacă vă întrerup, dar e bine să știți cu cine stați la masă. Fraze abstracte, emise de ministerul nostru de Externe și mai ales de «deștepții» noștri consacrați, îmi amintesc totdeauna de țigăncile care, cerșind pe stradă, mestecă bucata înainte de a o pune în gura pruncului din brațe. Majoritatea intelectualilor sînt incapabili de a digera o idee, dacă n-a fost mestecată în prealabil de ceea ce cred ei «o valoare consacrată». Vîrsta și experiența vieții mi-au format o minte pragmatică și care, cîte puțin, a eliminat o mulțime de noțiuni admise ca «indiscutabile». De pildă, se știe că Rusia nu va putea să existe fără credite americane. Aceeași prostie se spunea la început despre Hitler, fără să se țină seama că Revoluția Franceză inventase, sau mai exact reinventase o monedă care mai tîrziu a fost perfecționată. E vorba de «marca shlaga» sau de rubla-knut. E moneda cu care s-au construit Piramidele, Acropole etc. Asignatul francez a dat faliment, fiindcă nu era suficient susținut de ghilotină. La Hitler, alegerea e simplă: petecul de hîrtie sau securea. La Stalin e Siberia sau glonțul în ceafă. O altă noțiune sacrosantă este aceea a fatalității istorice. În linii generale, istoria se desfășoară ineluctabil, cam ca drumul pămîntului în jurul soarelui sau după cum se succed anotimpurile. Și fiindcă pămîntul se învîrtește de la dreapta la stînga, istoria îl urmează. Pentru istorici e foarte comod. Valoarea individuală nu mai intervine în desfășurarea evenimentelor. N-are nici o importanță că Nicolae al II-lea era un cretin habotnic, că Franz Joseph al Austriei era complet ramolit, iar Wilhelm al II-lea, un megaloman imbecil. Războiul din 1914 tot izbucnea. Așa cerea Fatalitatea Istorică! Văd că zîmbiți cu indulgență. Pînă să mă lepăd de toate aceste gunoaie a trebuit timp… Timp și trudă. Din noroiul evenimentelor am scos realitatea sau, mai exact, ceea ce cred eu că e adevărul.”
De remarcat în spunerea lui Șeicaru formula „noțiuni indiscutabile”. Prin asta pamfletarul înțelegea adevărurile de a gata, rostite prin cafenele de intelectuali după ce le-au ciugulit din presă sau din taifasuri. Mihail Fărcășanu crede în teoria sa liniștitoare:
„– Zi așa, interveni Vinea.
– E o realitate care nu m-a dezamăgit niciodată – continuă Șeicaru – care mereu s-a confirmat prin ce a venit ulterior.
– Atunci e foarte simplu. Era Mișu – destul de enervat de tonul peremptoriu – care intervenea. Dacă de la dumneavoastră putem afla viitorul, de ce nu ni-l arătați, nu ne puneți în gardă față de ce ne așteaptă? Apoi cu o ușoară nuanță de ironie: Nu trebuie să vă mirați dacă vrem și noi să profităm de darul dumneavoastră, să întrezărim sumbrele perspective care se ridică în ceața viitorului.”
Churchill – complicele lui Hitler în ridicarea Imperiului Sovietic
Profetul Șeicaru are prilejul de a se dezlănțui:
„– Din ceața viitorului – ca să vă răspund în același stil – se ridică o umbră uriașă, înspăimîntătoare, a lui Stalin, a marelui cîștigător. Îl studiez, îl urmăresc de ani de zile. Pînă să fac abstacție de legendă și să ajung la realitate, a trebuit să citesc munți de cărți. Am procedat la fel cu Hitler, cu Mussolini, cu Roosevelt, cu Churchill. Primii doi sînt afară din discuție. Rămîne Roosevelt – un paralitic imbecilizat de diverse convingeri mai mult sau mai puțin mistice – și Churchill. O fie el bețiv – vorbesc de Churchill –, dar asta nu-l împiedică să fie lucid și să realizeze că Goebbels are dreptate! E groparul Imperiului Britanic. Dar nu numai atît. Printr-o împletire diabolică a împrejurărilor, el vede – și aici e drama lui – cum a ajuns complicele lui Hitler în ridicarea Imperiului sovietic. Degeaba rîdeți. În clipa de față se făurește cel mai mare Imperiu din cîte a cunoscut umanitatea. Unde se va opri? Asta mă interesează personal. La Berlin, la Viena sau la Paris? Poate că fugind de aici ar fi mai cuminte să mă topesc în imensitatea Braziliei, a Americii de Sud.”
Comentariul lui Negrilești după ce viața l-a confirmat pe Pamfil Șeicaru:
„Acum, după treizeci de ani, ni se pare cu totul firesc ca tancul sovietic să domine la Praga și la Berlin, dar atunci panica lui Șeicaru ni se părea atît de rizibilă încît, enervat de atitudinea noastră, Șeicaru a pus capăt discuției:
– Mi se pare că vorbim limbi diferite, iar ora fiind înaintată am să mă retrag… Apoi, după o pauză: Dacă aveți noroc, adică dacă veți fi încă în viață, veți proceda ca toți burghezii. Față de faptul împlinit, veți căsca o gură mare, însoțită de ochi rotunzi tot atît de mari, și veți exclama: «Cum se poate așa ceva?!»”
N.B. În acea după-amiază din vara lui 1944, înaintea «marii cacealmale» de la 23 august 1944, se aflau la masă Gheorghe Jurgea-Negrilești, Mihail Fărcășanu, Ion Vinea și Pamfil Șeicaru.
Ce le-a rezervat viața, după venirea rușilor?
– Gheorghe Jurgea-Negrilești a lucrat la întreprinderea tatălui său vitreg, inginerul Aurel Ivanovici pînă la Naționalizarea din 1948. Rămas fără venituri, s-a angajat ca simplu traducător la Fabrica de cinemascoape. De frică (a candidat în 1933 pe listele electorale ale Gărzii de Fier) a acceptat să fie informator al Securității.
– Mihail Fărcășanu a fugit din țară în octombrie 1946. A fost condamnat la muncă silnică pe viață în contumacie. A murit în exil.
– Ion Vinea e dat afară din Uniunea Scriitorilor în 1950, iar în 1956, e arestat. Îi e interzisă semnătura în presă. Moare la 6 iulie 1964, fără a-și putea vedea volumul Ora fîntînilor, care primește bun de tipar în 26 iunie 1964.
– Pamfil Șeicaru fuge din țară pe 9 august 1944. În 1945 e condamnat la moarte în contumacie. A petrecut 30 de ani în Spania, ultimii ani i-a petrecut la Dachau, în Germania.
În 1976 a venit într-o vizită secretă la București, după cum a dovedit Florin Bichir în cartea sa Pamfil Șeicaru. Un condei genial strivit între două date: 23 august 1944 – 23 august 1976, editura Militară, 2014, pe baza unor documente din Arhiva SRI.