Ajuns la Găgeşti pentru un popas de două nopţi şi o zi, pun la punct, prin stilizare, eseul despre Ion Iliescu trimis de Ceauşescu la Şcoala vieţii în iulie 1971.
Varianta luată la mînă e cea tipărită deja în revista Historia din ianuarie 2011.
Cele opt luni care mă despart de ultima variantă a textului au jucat rolul unei depărtări de mine pînă la înstrăinare.
Revăzîndu-l ca pe un text al altuia, simt nevoia să-l rescriu.
Atîtea stîngăcii stilistice, atîtea momente de caznă îi descopăr!
Nu e singurul caz în care un text şlefuit mai demult mă aduce la disperare prin slăbiciunile descoperite la o nouă lectură.
Timpul nu-mi permite să-l rescriu pur şi simplu. Mă resemnez să-l îndrept ici-colo, convins că înainte de a ajunge la tipar îl voi lua din nou la purecat și astfel o să adaug ici-colo comentarii menite să-l îmbogăţească şi să-l facă şi mai amplu, dînd curs unei manii întîlnite și la Camil Petrescu:
Cea de a spori numărul de pagini scrise la o nouă stilizare a unui text.
Adăugirile au drept scop să facă pentru cititorul de azi mult mai convingătoare teza cheie a eseului:
Nici una dintre măsurile luate de Ceauşescu în cazul activistului Iliescu nu sînt dezastre de destin, cum se zbate să ne înşele fostul președinte.
Sînt toate, inclusiv căderea în funcţia de director de editură, măsuri ale unui Ceaușescu doar supărat pe un membru al nomenclaturii. Altfel spus, Ion Iliescu e plasat în diferite posturi fără ca vreunul să însemne zvîrlirea dincolo de lumea privilegiaţilor.
O astfel de nuanţă scapă însă cititorului de azi, puţin sau chiar de loc familiarizat cu legile după care au funcționat regimul Ceauşescu.
A o face cît de cît convingătoare reclamă un efort intelectual.
Dintre adăugările la textul din revistă, două mi se par mai importante, în stare, poate, de a se constitui în nuclee pentru viitoare eseuri de sine stătătoare:
1) Prima îşi are izvorul într-o idee găsită în volumul lui Nicolae Breban:
O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, editura Ideea europeană, 2018.
Şi anume că, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, fostul conducător reuşise să-şi atragă ura unei aşa-numite aristocraţii a nomenklaturii comuniste. Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan şi alţii asemenea acestora, fuseseră scoşi din şefii de Nicolae Ceauşescu în cadrul procesului de destalinizare a României. Bătrînii stalinişti, formaţi la şcoala Moscovei, se considerau însă gardienii marxism-leninismului autentic. De pe această poziţie, ei n-au văzut cu ochi buni încă din 1965 depărtarea lui Ceauşescu de dogmatismul stalinist, dar mai ales, rebeliunea acestuia faţă de Moscova, capitală rămasă pentru cadavrele staliniste în ipostaza de Mecca a dictaturii proletariatului.
Nici unul dintre ei nu ajunsese în faţa Plutonului de execuţie. Din punct de vedere material continuau să se bucure de privilegiile nomenklaturii, ba chiar şi de nişte funcţii mărunte, dar funcţii, totuşi. Lor însă, încredinţaţi că li se cuvine – prin stagiul în ilegalitate sau la şcoala Moscovei – posturi de prim-rang, situaţia li se părea de proporţiile unei pedepsiri nedrepte. Printr-o astfel de credinţă se explică zbaterea lui Ion Iliescu după decembrie 1989 de a înfăţişa trimiterea la Timiş din 1971 sau la editură, din 1984, ca o sancţiune înfricoşătoare. E ciudat cum opinia publică postdecembristă nu s-a întrebat, martoră a lamentărilor lui Ion Iliescu:
– Bine, bine, domnule Preşedinte al României zise şi pluraliste, dar dumneavoastră s-ar fi cuvenit să vă bucuraţi de scoaterea din cercul Puterii de decizie a Dictaturii, ba chiar să şi cereţi plecarea în producţie ca simplu inginer.
Nu de alta, dar din cîte înţelegem acum, împărtăşeaţi idealuri capitaliste chiar de cînd eraţi secretar al C.C. al PCR!
2) A doua mi-a venit întîmplător, pe cînd număram paginile scrise. Unui paragraf îi pusesem titlul Baronii partidului îi luaseră la ochi. Prin Baroni înţelesesem, la vremea conceperii eseului, bătrînii activişti, moşteniţi de la Dej de Ceauşescu, unii de real folos în alegerea ca prim-secretar, după moartea antecesorului. Iliescu făcea parte dintre oamenii tineri promovaţi de Ceauşescu în detrimentul fostei echipe. Ambiţios, favorit al noului Şef, Iliescu ajunsese să trezească enervări baronilor, mai ales că noua stea PCR îşi luase lumea-n cap niţel.
Asta e teza paragrafului cu baronii.
Chiar şi fără să-l citesc, îmi dau seama deodată – şi mă pregătesc să notez asta – că situaţia lui Ion Iliescu din 1971 nu diferea de cea a tuturor tinerilor din formaţiunile postdecembriste, descoperiţi şi afirmaţi de Liderii Supremi în ambiţia lor de a-şi face o echipă proprie. În multe cazuri – şi pe fondul greşelilor comise din prea multă nerăbdare – aceşti tineri sînt lucraţi atît de bine de baroni încît Şeful se vede obligat, pînă la urmă, să-l sacrifice.
Temporar sau pentru totdeauna n-are importanţă.
Așa s-a întîmplat cu Ion Iliescu.
Dovada?
După stagiul de la Timiș, unde a rămas,totuși, membru al CPEx, a promovat în postul de prim secretar la Iași.