Încercînd să privesc textele mele publicate de a lungul timpului de pe pozițiile unui comentator neutru, interesat de Istoria Presei românești, observ chiar de la început propensiunea mea pentru explicarea evenimentelor și întîmplărilor. În Cotidianul de marți 4 august 1998 abordam o întîmplare petrecută în zilele respective, pe vremea Guvernului Radu Vasile:
„În semn de protest, pentru că nu le-au fost admise condițiile cerute pentru întrevederea cu premierul Radu Vasile (participarea a 11 inși în loc de 3, prezența unui cameraman propriu), 13 membri ai Consiliului de onoare al revoluționarilor din decembrie 1989 au pătruns în sediul Guvernului, au ocupat Biroul relațiilor cu publicul de la parter, declarînd că nu vor pleca de acolo nici morți. Acționînd cu abilitate, forțele de ordine au reușit să îi scoată din clădirea la ora 1 noaptea, după ce-i somaseră în mai multe rînduri să plece de bunăvoie, deoarece acțiunea lor contravenea legii.”
Întreg textul dă seamă de felul meu aparte de a comenta realitățile, fel care explică, poate, rezistența în timp a textelor mele risipite prin ziare. După prezentarea succintă a întîmplării, vine trecerea în revistă a ce s-a scris despre ea:
„Despre această întîmplare se poate scrie pe toate tonurile. Se poate folosi, împotriva revoluționarilor, penița înmuiată în mînie. Se poate, la o adică, apela și la o peniță cu un ascuțiș satiric. Se poate, de asemenea, scrie cu sfîntă indignare împotriva forțelor de ordine care au preferat intervenția delicată, fără urmări dramatice, unei intervenții în forță, eventual, cum ar fi vrut unii, cu grenade defensive aruncate în mijlocul celor dispuși să facă greva foamei. Ziarele de luni au apelat la toate aceste formule. O scurtă trecere în revistă a articolelor ne arată că dominantă a fost formula satirei, în orice jurnalist român moțăind, în așteptarea ocaziei, un Caragiale de turtă-dulce.”
Imediat vine reacția mea la aceste comentarii, reacție de regulă polemică și prin care eu introduc în discuție punctul meu de vedere:
„Deși acțiunea revoluționarilor se pretează la o tratare umoristică, noi vom evita cerneala bășcăliei dîmbovițene. Vom scrie despre întîmplarea de vineri cu tristețe. În mai multe rînduri am semnalat că, încetul cu încetul, eroii evenimentelor din decembrie 1989, cei fără de a căror nebunie, am fi fost și azi dacă nu în continuare sub Ceaușescu, atunci măcar sub un socialism de tip chinez, s-au compromis în ochii opiniei publice. Și din nefericire, odată cu ei s-a degradat și imaginea acelor zile și nopți de sfîrșit de decembrie, cînd întreaga Planetă vorbea emoționată despre Revoluția română. Cine a contribuit la degradarea imaginii publice a acestui moment? S-ar putea da un răspuns de proporțiile unui volum. S-ar putea invoca, de exemplu, adevărul de psihologie colectivă al trezirii maselor din euforia presupusă de orice revoluție. S-ar putea aduce drept argument dificultățile tranziției, dificultăți care sporesc nostalgia după frumoasele vremuri ceaușiste și, prin aceasta, adîncesc lehamitea față de momentul decembrie 1989. Din acest proces nu putem exclude însă responsabilitatea celor aflați în primele rînduri ale răzmeriței anticeaușiste, cunoscuți, de opt ani încoace, sub numele de revoluționari. E drept, deși au dovedit atunci o îndrăzneală care a fost, practic, detonatorul exploziei din 22 decembrie 1989, revoluționarii au fost și sînt oameni. Cu măririle și decăderile lor. De-a lungul anilor, mulți dintre ei au înfățișat opiniei publice o imagine în evident contrast cu statura legendară conferită de înfruntarea cu mîinile goale a forțelor ceaușiste. S-au certat între ei, s-au luat la harță cu toată lumea, s-au împărțit în săraci și bogați, în perdanți și cîștigători ai tranziției.”
Acțiunea zurlie din zilele respective era explicată de mine printr-o altă slăbiciune a Revoluționarilor, poate cea mai gravă:
„Cea mai mare slăbiciune a lor o constituie anacronismul. Revoluționarii au rămas, în materie de înțelegere a lumii din jur, la nivelul lui decembrie 1989. În urmă cu opt ani, ei au dat peste cap un întreg regim ocupînd un loc public – Piața Universității – pe care au refuzat să-l părăsească și cînd împotriva lor au fost îndreptate țevile puștilor și ale mitralierelor. Între timp însă în România s-a instaurat ordinea de drept. Dacă unor oameni le-ar trece prin cap să ocupe Piața Universității, în semn de protest față de o nedreptate, forțele de ordine ar veni, i-ar lua pe sus și i-ar amenda pentru perturbarea circulației. Fără ca a doua zi zeci de mii de bucureșteni să se îndrepte, cum s-a întîmplat în 22 decembrie 1989, către sediul guvernului, pentru a-l obliga pe premierul Radu Vasile s-o șteargă cu elicopterul. Ceva asemănător s-a petrecut și cu acțiunea de vineri a celor 13 revoluționari. Ei au crezut că ocupînd Biroul de relații cu publicul al Guvernului, regimul Constantinescu se va clătina din temelii. Nu s-a întîmplat nimic. Forțele de ordine i-au scos frumușel din Guvern. Opinia publică a fost fie indiferentă, fie revoltată de acțiunea lor. Iar presa și-a bătut joc de ei cît a putut. Poate că doleanțele celor 13 erau îndreptățite. Poate că erau – cum s-a scris – simple aberații. Sigur e faptul că revoluționarii n-au înțeles un adevăr: a trecut vremea acțiunilor în forță pentru a-ți face dreptate. Azi, altele sînt mijloacele prin care trebuie acționat ca să obții ceva. Mijloace mult mai subtile decît ocuparea unei camere a Guvernului și declararea solemnă că nu vor ieși de acolo nici morți. Această neînțelegere a realității în care se află mă îndeamnă să scriu despre revoluționari cu tristețe”