După cum era de așteptat, hotărîrea de a adăuga eseurilor deja publicate prin reviste alte două, unul despre Psihoza teroristă, altul despre chipul teroristului în presa năpîrlită, m-a aruncat în nenorocirea căreia i-aș spune N-o să mai termin niciodată această carte. Cu acribia-mi blestemată, m-am apucat să citesc și să recitesc tot ce am așezat pe rafturile de cărți despre Evenimentele din decembrie. Numai că fiecare carte parcursă, chiar și doar pentru a verifica un citat sau o sursă, a stîrnit noi și noi gînduri, noi și noi preocupări. Și deși am scris deja studii și eseuri preț de un cărțoi, descopăr acum noi aspecte ale Evenimentelor, noi enigme. În loc să se micșoreze ca număr, misterele sporesc în cantitate și dificultate. Ca să nu mai spun că aflu o mie și una de fapte din care ar putea înflori o mie și unul de eseuri, dacă nu chiar și cărți.
Pare ciudat dar unul dintre cei mai tari izvorâtori de enigme decembriste e Ion Iliescu. Din decembrie 1989 pînă acum Ion Iliescu a dat zeci de interviuri despre ce-a făcut și ce- a dres în decembrie 1989, a scris chiar și cărți despre asta, ultima fiind cea de Amintiri. Deși față de versiunile din 1990, cînd ținea morțiș să se prezinte drept emanatul Revoluției, cele din ultimii ani sînt mai apropiate de adevăr, rămîn totuși o mie și una de întrebări despre faptele și vorbele sale dinainte și după Căderea lui Ceaușescu. Nici acum nu știm, de exemplu, ce-a făcut la domiciliu, înainte de a o lua spre televiziune. Mult timp Ion Iliescu a ascuns ocolul său pe-acasă. Mărturia lui Mihai Bujor Sion, apărută în volumul Revoluția română în direct, în 1990, semnalează un popas destul de consistent al lui Ion Iliescu :
„Ajunși cu greu în fața casei lui Iliescu, doamna ne spune că e bine și vine de la editură spre casă. Euforia creștea, isteria de asemenea. «În cît timp vine?» am început să strig «Nu știu». «Să mă duc pînă acolo?»… «Nu că…» și în clipa următoare, apare dintr-o Dacie Iliescu, în fruntea unui cîrd de mașini… puțin speriat, îl întreb ce-i cu toate mașinile astea. «Sunt colegii mei de la editură. Intru în casă o secundă. De unde veniți?»… «Din Televiziune. Toată lumea întreabă de dumneavoastră. Vă așteaptă. Haideți cu noi în Televiziune. Doamna Iliescu, veniți cu noi». «Nu merg. Să fii atent unde îți lași paltonul și pălăria. Aveți grijă»… Pulsul 200. Euforie. Stare fantastică. Iliescu se urcă în față, Ioana și Gabi în spate. Cei de la editură ne urmează. «Ce credeți, am scăpat definitiv?»… «Da, cred că da. Nu se putea decît așa prin explozia asta generală». «E fantastic! Ce ați mai auzit? A fugit? Ce se va întîmpla?» «Habar n-am, dar o să fie greu». Mergînd cu geamul deschis, din poarta Televiziunii am început să aud «Uite-l pe Iliescu…»… «Vine Iliescu». Ne dăm jos, intrăm și aud în fața studioului ca un suflu de ușurare. «Uite-l»! «A venit». «Ți-am spus eu că nu e arestat». Deja lumea se uita cu speranță la el. Bat la ușa studioului. «E Iliescu!» – se aude din interior, în timp ce se deschide ușa. Intrăm. Ioana și Gabi rămîn afară.”
Cu toate acestea, după cum atrage atenția Alex Stoenescu, Ion Iliescu a ascuns trecerea pe acasă, de fiecare dată cînd și-a amintit ziua de 22 decembrie 1989, insistând pe un drum direct Casa Scînteii – Televiziune. Alex Stoenescu îl ia la întrebări serios pentru volumul dedicat Revoluției în Istoria loviturilor de stat ca să scoată de la el mărturii despre ocol. Ion Iliescu se dă bătut cu greu. Deși recunoaște că, într-adevăr, a fost pe acasă, se vede clar că-i stingherit, că nu vrea să zică prea multe despre asta. Abia în Memoriile din 2014, Destinul unui om de stînga. Amintiri, el recunoaște c-a fost pe acasă înainte de a merge la TVR, rezumîndu-se la explicația Ca să las mașina.
Un alt exemplu.
În primul său discurs la tv, Ion Iliescu invocă o convorbire la telefon cu Victor Stănculescu. Din cîte se știe acum, după interviul crucial dat mie, în 2004, de general, în 22 decembrie 1989 a fost vorba practic de o Lovitură de stat militară. Deși Victor Stănculescu susține că la 16, la sediul MApN, a predat puterea civilului Ion Iliescu, prin Diversiunea cu teroriștii, Armata a fost mult timp stăpîna României. Noua echipă n-avea decît un singur sprijin ferm în balamucul de după plecarea lui Nicolae Ceaușescu: Armata!
La ora dezvăluită de Ion Iliescu ca fiind cea a discuției telefonice, Victor Stănculescu se afla la butoanele Armatei și prin asta ale țării. Psihologia elementară ne spune că primul lucru de care ar fi trebuit să se intereseze Ion Iliescu vorbind la telefon cu Victor Stănculescu era Unde e Ceaușescu? Discursul, deși invocă amănunte date de general despre Sibiu, tace în legătură cu soarta lui Nicolae Ceaușescu. Nici acum, deși au trecut decenii de investigații și interogații, Ion Iliescu n-a răspuns dacă l-a întrebat sau nu pe Victor Stănculescu despre soarta lui Nicolae Ceaușescu. Dacă folosim instrumentul numit de mine al Punerii în ipostaza lui…, un instrument refuzat de istoricii noștri, drept pentru care sînt plicticoși pînă la somnolență, vom găsi imediat răspunsul:
Era imposibil ca cei doi să nu fi discutat despre unde e și ce face Nicolae Ceaușescu.
Fără asigurarea dată de Victor Stănculescu (de asta cred că l-a și sunat) că Nicolae Ceaușescu e în mîinile lor, Ion Iliescu ar fi șovăit să meargă la televiziune.
Nici Victor Stănculescu n-a fost prea entuziasmat să povestească despre acest moment cheie al Schimbării de regim:
Discuția cu Ion Iliescu, la ora telefonului primit de șeful Armatei un simplu director de editură și aia una de mîna a doua, zisă și Tehnică.
Totuși în interviul de o carte cu Alex Stoenescu În sfîrșit, adevărul …Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, editura Rao, 2009, generalul recunoaște :
„În jurul orei 13,40 mă sună Ion Iliescu, de la Casa Scînteii. I-am vorbit politicos, cu condescendența faptului că știam că fost adjunct la Timișoara, prim-secretar al Iași, apoi coborît de Ceaușescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceaușescu l-am evacuat și că este la Snagov, că am ordonat ca toate unitățile să treacă în cazărmi și că sînt probleme la Sibiu (…) și că eu sînt la minister în cabinetul ministrului. Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i asigura protecția.”
La ora 13,40, șeful Statului era mai departe Nicolae Ceaușescu. Îl putem considera demis abia după 23,30, pe 22 decembrie 1989, cînd se dă citire Comunicatului Consiliului FSN. Dar și atunci din punct de vedere legal, ar fi fost nevoie de un decret publicat în Monitorul oficial. Șeful Statului a plecat cu elicopterul de pe acoperișul CC la 12,06. Curios lucru că de la plecare el nu-l sună niciodată pe Victor Stănculescu să-l întrebe ce se întîmplase în lipsa lui. Nici măcare cînd se oprește la Snagov, unde avea telefonul guvernamental. Sună cîțiva primi secretari din provincie ( printre care și pe Ion Traian Ștefănescu de la Dolj), dar nu-l sună pe cel lăsat în lco la Sediul CC. Pe Victor Stănculescu îl sună o persoană fizică: Ion Iliescu.
N-are importanță c-a fost nu știu ce prin partid, că l-a dat jos Ceaușescu. Persecutarea de către Nicolae Ceaușescu nu e un motiv ca ministrul Apărării Naționale, omul care dăduse lovitura de stat militară, să-l informeze (atenție la exprimare, nu i-a zis, cum mi-ar fi zis mie dacă l-aș fi cunoscut sau cum mi-ar fi zis Vasile Bontaș, secretar cu propaganda la Galați, cu care ținusem legătura toată ziua), despre ce a făcut el, Victor Stănculescu, nu ca soț, nu ca șofer, nu ca om cu piciorul în ghips, nici măcar ca general, ci ca șef al Armatei. Persecutat fusese și Cornel Burtică. Ăsta de ce n-a sunat la Armată? Și presupunînd că Ion Iliescu, de regulă precaut, ar fi fost lovit de un tupeu istoric, de ce n-a așteptat Victor Stănculescu să sune și alții, Ilie Verdeț, de exemplu, care puteau face rost de telefonul său? În interviul dat mie la B1tv, despre lovitura de stat militară, Victor Stănculescu mi-a răspuns la întrebarea, De ce Iliescu și nu altcineva?, că Ion Iliescu i s-a părut mai în măsură decît alții să ia locul lui Ceaușescu. Păi de ce nu Ilie Verdeț? Sau mai precis, de ce n-a așteptat și alte oferte? Dacă suna Ilie Verdeț îl informa și pe acesta cu ce-a făcut și ce-a dres? Ca să nu mai spun, că nu știu ce-ar fi răspuns dacă-l suna Ceaușescu.
În Istoria loviturilor de stat în România, volumul 4, partea a II-a, dedicată Evenimentelor din decembrie 1989, Alex Mihai Stoenescu, preocupat de această convorbire aiurea, transcrie dialogul cu Ion Iliescu la Palatul Cotroceni în ziua de 2 decembrie 2004:
„AMS: Să revenim la telefonul dat lui Stănculescu din clădirea Casei Scînteii. Care a fost conținutul convorbirii?
Ion Iliescu: Nu-mi amintesc precis, dar mi-a spus că el este acolo la comandă.
AMS: Nu v-a chemat la MApN?
II: Ba da, însă cred că și eu i-am spus: «O să vin și eu acolo».
AMS: În ce calitate vă chema el la Armată?
II: Nu mi-am pus problema. Atunci acționam cu toții din instinct.
AMS: În calitate de disident marcant al partidului v-a raportat că a oprit coloanele de tancuri și că a preluat puterea.
II: Nu puterea…
AMS: Cine avea puterea în acel moment, domnule președinte, în momentul în care partidul se dizolvase în cîteva ore?
II: Sigur, Armata. Practic era singura instituție de stat care și-a păstrat structura.
AMS: Mă înțelegeți? Pe generalul Stănculescu l-a sunat, de exemplu, și soția lui Caramitru. Nu e același lucru.
II: Sigur…, dar eu cred că și el căuta o soluție.
AMS: Aici pot să vă confirm. Am un interviu personal, nepublicat, cu generalul Stănculescu. Uitați ce spune (citesc): «Tatonam».
II: E mai corect așa. Și eu, și el căutam o soluție.
AMS: Conform acestei secvențe, putem elimina speculația cu complotul Iliescu-Stănculescu, dar trebuie să acceptați că Stănculescu a văzut în dvs. pe succesorul lui Ceaușescu.
II: Probabil.
AMS: Dle președinte, aș vrea să mă înțelegeți exact: eu vă tratez ca pe o personalitate istorică, nu sunt angajat în polemicile din jurul persoanei dvs. Nu v-am votat niciodată, asta este altceva. (reacție). Cred că preferați să aveți în față un om onest, decît un dușman încărcat de ură sau un lingău. Ăsta este adevărul, nu v-am votat niciodată. Stănculescu a văzut în dvs. pe succesorul lui Ceaușescu, dar Stănculescu deținea atunci puterea. Este gestul cheie din acest moment al revoluției. A urmat telefonul lui Rațiu.
II (citește pe foaia cu întrebările; acolo este într-adevăr un semn de întrebare cu roșu): Eu de telefonul acesta (al colonelului Rațiu, șeful Direcția I – n.a.) nu-mi amintesc. Plus că, după ce am vorbit cu Stănculescu, am închis și am plecat.”