În materie de servicii publice, la Roma e ca la ruleta rusească. Poţi nimeri peste cineva excesiv de amabil. Poţi nimeri însă şi peste cineva excesiv de scîrbos.
După două călătorii cu experienţe nefericite în materie de taximetrişti, dau acum peste unul de o amabilitate de erou tolstoian. Potrivit documentelor, deşi sînt cazat în Via del Pelegrino, trebuie să mă opresc mai întîi la sediul lui Azzuro Hotel din Corso Vittorio Emanuele II. Aterizat la Roma, din Malta, mă confrunt cu o ploaie sîcîitoare, numită la noi, mocănească. Pe drum, de la Aeroport, mă frămînt, gîndindu-mă cum o voi scoate la capăt cu taximetristul, un tînăr voinic, care ascultă muzică de la radio străduindu-se s-o îngîne cît mai artistic posibil.
În maşină sînt eu şi soţia.
Cum vom proceda?
Să coborîm amîndoi şi să dăm fugă pînă la recepţie, spunîndu-i taximetristului să aştepte, pentru a ne duce apoi pînă la locul de cazare?
Şi dacă refuză, invocînd ipoteza că vom dispărea în clădire fără a-i plăti drumul?
Sau, mai rău, dacă o şterge cu bagajele noastre?
Să coboare numai soţia, ca să rămîn eu pe post de ostatic, nu merge.
Nu merge nici să cobor doar eu, pentru simplu motiv că nu mă descurc în italiană.
Taximetristul taie nodul gordian al frămîntărilor mele camilpetresciene.
Coboară împreună cu noi, ba mai mult, apasă pe butonul interfonului şi discută cu cel de la recepţie.
Cel de la recepţie îşi face apariţia în poarta clădirii vechi.
E indian.
Ne spune să mergem pe Via del Pellegrino liniştiţi.
Acolo e de serviciu o româncă.
Nu era o româncă.
Ea o moldoveancă de peste Prut.
*
În Piazza del Campo dei Fiori a fost ars pe rug, la 17 februarie 1600, Giordano Bruno. Denunţat Inchiziţiei de cel la care se stabilise – veneţianul Giovanni Macenigo, călugărul dominican a fost adus la Roma şi pus să-şi retracteze afirmaţiile că Pămîntul n-ar fi buricul Universului. Pentru c-a refuzat s-o facă, a fost condamnat de Tribunalul Inchiziţiei la arderea pe rug. Avea 52 de ani.
Chiar în mijlocul Pieţei se ridică statuia lui Giordano Bruno, concepută de Ferrari şi inaugurată în iunie 1889.
Istoria italienilor, carte scrisă de istoricul comunist Giuliano Procacci, în 1969, şi tradusă la noi în 1973, la Editura Politică, atribuie iniţiativa lui Francesco Crispi, premier al Italiei după 1887, care a ridicat statuia pentru a face în ciudă Sfîntului Scaun.
Statuia îl înfăţişează pe Giordano Bruno cu o glugă pe cap, trasă pînă aproape de ochi.
E gluga de călugăr, dar la o adică, poate fi şi gluga unuia care se teme să fie identificat.
Fie că e un provocator din rîndurile unor demonstranţi, care umblă aşa ca să poată da cu bolovani în forţele de ordine, fie că e un agent al Poliţiei secrete.
În fiecare zi, cu excepţia celei de duminică, aici, în Campo dei Fiori îşi răsfiră tarabele o celebră piaţă de fructe şi legume.
Seara, pe marginea Pieţei, restaurantele, unul lîngă altul, duduie de veselie.
Ospătari şi ospătăriţe aţin calea posibililor clienţi.
Nu ştiu cît a suferit Giordano Bruno cînd a ars pe rug.
Ştiu însă cît suferă acum, văzînd hărmălaia necuviincioasă din jurul său.
De aia şi-a tras gluga pe ochi!
*
Ce mă surprinde, ba chiar mă stupefiază, la italieni e familiaritatea multilateral dezvoltată. Mai ales de la o anumită vîrstă în sus, vînzătorul, taximetristul, ospătarul, funcţionarul de stat se poartă cu tine, străin, de parcă i-ai fi un nepot de soră.
Cum Roma e Împărăţia hainelor pentru bărbaţi, am cumpărat ceva de la un magazin de familie de pe Via dei Giubbonari. Vînzătoarea mi-a nimerit din prima, culoarea, croiala şi măsura. Pe parcursul tranzacţiei, mai avea puţin şi mă înfia.
Pentru că luasem cărţi şi din Malta, a trebuit să pun la poştă două pachete. La oficiul de pe Via Arenula, angajata de la ghișeul Pachetti era o mămăică blajină, cu ochelari. A acceptat îngăduitoare toate bîlbîielile mele la completat. Unul dintre pachete era mai greu. Am remarcat asta cu voce tare. – Nu-i nimic, mi-a răspuns ea, luînd şi ducînd pachetul cu mişcări teatrale, sînt obişnuită să car şi de cîte 30 kg. În general, mă simţeam ca un nepot în faţa unei mătuşi de la oraş, un nepot venit de la ţară, nătîng şi de asta, totuşi, îndrăgit.
Cum formalităţile au fost lungite de mămăică în stilul caracteristic bugetarilor, o tipă care aştepta să-i vină rîndul a zis, cu voce dispreţuitoare:
Emigranţi.
Am priceput familiaritatea funcţionarei:
I se făcuse milă de emigrantul care eram eu.
Şi-a zis că trimit în România pachete cu haine şi alimente pentru familia săracă, lăsată acasă.
Că e așa mi-a dat seama abia după întoarcerea acasă, cînd am aflat că puteam pune pachetele și la un serviciu rapid al Poștei italiene.
Funcționarei nici nu i-a trecut prin cap să-mi zică asta.
De unde și pînă unde atîția bani la un emigrant!
N-am întîlnit nicăieri la Roma sclifoseala francezilor, amabilitatea rece, de robot, a nemţilor, nepăsarea din România. Şi-n alte locuri din lume, vînzătorii şi angajaţii sînt săritori. La Roma, ei sînt însă familiari, gata să meargă cu tine pînă la locul căutat de tine cu harta-n mînă.
*
Via Nazionale e una dintre arterele comerciale ale Romei.
De o parte şi de alta a străzii intens circulate, se deschid clienţilor, ademenitoare, uşile magazinelor de confecţii.
Asta explică, poate, de ce aici auzi vorbind ruseşte mai ceva decît pe Nevski Prospekt din Sankt Petersburg.
Ca şi alte capitale turistice, Roma s-a adaptat la realitatea turiştilor din Rusia, toţi pricopsiţi, toţi veniţi să cumpere tot ce văd cu ochii. Sînt ghiduri şi în limba rusă. Multe magazine afişează etichete şi în ruseşte.
Pe ruşi îi recunoşti nu doar după limbă, dar şi după copii.
În sightseeingul Ciao Roma, puradelul unei familii de ruşi aleargă pe culoar, se mută de pe un scaun pe altul, zbiară.
Familia îl urmărește cu dragoste și duioșie.
*
Taxiul frînează brusc din viteza pe care a luat-o.
Prin faţa noastră trec liniştiţi, deşi nu pe zebră, ci pe deplin carosabil, doi bărbaţi şi o femeie, împingînd căruciorul în care se ghiceşte faţa roşie şi zbîrcită ca de bătrîn beţiv a unui sugar.
Mă aştept ca taximetristul să claxoneze isteric sau măcar să înjure.
N-o face.
După eliberarea carosabilului, o zbugheşte mai departe, luînd viteză.
La o trecere de pietoni o taie rapid prin golul făcut de şirul inşilor ajunşi de pe un trotuar pe altul.
Am mai întîlnit acest fel de a circula la Beirut, la Teheran, la Damasc, în Iran.
I se spune:
La mica înţelegere!
Culmea e că la Beirut – am aflat într-o călătorie în Liban – singurele accidente de circulaţie sînt făcute de străini, pentru că respectă strict regulile.
Italienii au luat acest nărav din Orient.
Din păcate nu e singurul nărav.
*
La masa de alături, în prealabil curăţată cu gesturi precise de un ospătar harnic, s-a aşezat o cucoană.
Trage după ea un pudel alb, flocos, împodobit cu o şapcă de şmecher.
Lui însă nu-i stă bine, deoarece are privirile umede ale fiinţelor conştiente că sînt mici şi fragile.
Rotindu-se ca un aeroplan în căutarea locului în care să-şi deşarte bombele, îşi face apariţia ospătarul.
A venit pregătit să noteze conştiincios în carneţel, ca un reporter binecuvîntat de norocul de a-i lua un interviu Preşedintelui american.
Cucoana îl roagă să-i aducă nişte apă pentru căţel.
După ce sticla de apă minerală (fără gaz) e aşezată pe masă, Stăpîna scoate din geanta de voiaj o tăviţă, toarnă în ea apă, o pune pe masă şi i-o împinge pudelului sub bot.
Pudelul lipăie cu limba ca şi cum ar gusta.
Gustă şi Stăpîna din paharul cu apă, în care şi-a turnat tacticos, de parcă ar fi fost şampanie.
A poposit pe masa sa, în fine, şi comanda.
Pe o imitaţie de fund de lemn, i-a fost adusă o bucată de somon, însoţită de un smoc de pătrunjel, ca să nu moară de singurătate.
Cucoana se apucă de mîncat.
Doar cu dreapta.
Cu o singură mînă taie somonul.
Cu o singură mînă înfige furculiţa şi plimbă bucata de pe fund pînă-n gură.
Cu cealaltă – stînga – ţine căţeluşul.
Din cînd în cînd, cucoana îi vîră şi căţelului o bucăţică în gură.
Cu furculiţa cu care mănîncă ea.
Căţelul deschide gura şi o înfulecă.
Fără a lăsa impresia c-ar muri după friptura de somon.
Cred că e pur şi simplu un căţel bine educat!