Noapte
În trap ușor, cîntat parcă, trece o căruță pe roți de cauciuc.
Sub inima căruței stă agățat, ca o lumînare mișcătoare în noaptea de primăvară, felinarul cerut de Codul Rutier.
Sus, în ladă, doi inși dorm rezemați de o motocicletă cu ataș.
Unul dintre cei doi e chiar căruțașul.
Fără ca participanții la trafic s-o știe, calul merge de unul singur pe Drumul European.
Din compartiment
Navetiștii bat cu înverșunare cel de-al zecelea șeptic de la plecarea trenului din gară.
Din cînd în cînd, unul dintre ei se apleacă, trage dintre picioare, unde o ține strîns, ca să nu se răstoarne, damigeana de zaibăr și le umple celorlalți paharele.
Un bărbat cu bască, strîns într-un costum de licean (al băiatului?), ține în brațe un cuptor despre care a declarat, cu mult timp în urmă, că
l-a luat ieftin.
O femeie îmbrobodită în manieră islamică anunță furioasă că ea nu mai cumpără ulei la sticlă pentru nimic în lume.
Mai degrabă se chinuie cu bidonul.
Pe scara vagonului călătoresc doi băieți.
Unul, cel mare, de vreo 13 ani și, în această calitate, știind tot, îi explică zbierînd celuilalt cum să sară din mers. Al doilea, cel mic, tuns chilug, cu un flanel albastru, tip vestă, îl urmărește strălucind de admirație, convins că are ce învăța.
Într-o haltă, pe peronul căreia cască gura o femeie fără treabă, un ins dă jos din tren, ajutat cu icneli de alți cîțiva, un aragaz pentru care și-a făcut rost deja de butelie.
Din ultimul vagon se aud lălăiturile și chiuiturile tot mai gîjîite ale unor flăcăi care se întorc din armată și, luați cu bucuria, au uitat să coboare la stația anterioară.
La barieră
Norul galben-murdar s-a tîrît un timp peste Marele Oraș, trimițînd de acolo, din înalturi, drept atenționări meteorologice neliniștitoare, fulgere scurte și năprasnice.
După un timp, în care cei de jos au început să se întrebe ce-i cu norul ăla și, în definitiv, ce vrea el, peste Marele Oraș s-a abătut o ploaie torențială.
Ceea ce se numește o rupere de nori.
Și chiar o rupere e.
Norul ăla galben s-a fîțîit încolo și încoace pe deasupra Marelui Oraș, cu burdihanul gata să plesnească de atîta apă. La un moment dat, spintecat de vîrful unui fulger, burdihanul s-a rupt, pîrîind asurzitor.
Apa dinăuntru s-a răsturnat peste locurile deasupra cărora se nimerise norul obez.
Ca, de exemplu, bariera asta, de la marginea Marelui Oraș.
Din motive doar de ea știute, bariera se așază de-a curmezișul șoselei, printr-o coborîre lentă, dar implacabilă.
Clinchetul clopotului se lovește de zidul ploii și, prin asta, se mai îndulcește nițel. Stopului i se zbate un ochi, singurul, de altfel, pe care îl posedă.
Prin perdelele lichide nu se vede și nici nu se aude aproape nimic. Astfel că jumătatea de oră, cît durează pînă la ivirea garniturii, pare o zi întreagă.
E un tren de persoane, gol, cu perdelele fluturînd la cîteva dintre ferestrele rămase coborîte de la ultima stație.
Mașinile stînd de o parte și de alta a barierei prind să cîrîie.
Gata!
Se poate trece!
Numai că bariera nu se ridică.
Stă mai departe așezată de-a curmezișul șoselei.
Din sens invers vine un alt tren, un trenuleț de fapt.
Îl împing, pentru că i s-a stricat locomotiva, mai mulți inși, nespus de veseli la gîndul că fac o trăsnaie.
June cu buricul gol
Seara a scos capul din ascunzătoare, să vadă dacă mai e loc și pentru ea în Marele Oraș, atît de aglomerat la ora asta.
Străzile din Centru s-au însuflețit brusc. Țipi fără sex bine precizat umblă hai-hui pe trotuarele murdare. Trece o mașină a Salubrității. Cu scopul declarat de a spăla praful. În realitate însă, nu reușește decît să facă un număr însemnat de băltoace.
Lunecă pe carosabil, în bubuitul de tobe al difuzoarelor de la bord, un automobil decapotabil, cu un june-prim la volan. De pe margini, fetișcane fără viitor se întreabă, tulburate, cine o fi. Motocicletele Poliției șerpuiesc îndemînatic prin traficul pe cale de a fi proclamat, la toate televiziunile de știri, groaznic, infernal și apocaliptic.
Florăresele moțăie.
A fost o zi cumplită.
Cumpărătorii s-au tocmit sălbatic pentru fiecare lalea. Multe magazine din jur oferă trecătorilor, în loc de vitrine, ferestre stropite de var, acoperite cu ziare vechi. Foștii proprietari au falimentat. Optimiști, noii s-au apucat de treabă. Peste un an vor bate și ei ușile în cuie.
June cu buricul gol, cum cere ultimul răcnet al modei, își fîțîie fundulețul în chip provocator, fără a reuși să atragă atenția bărbaților serioși, interesați de muieri și nu de copile.
La colțul străzii, peste drum de Lupoaică, inși sărăcăcios îmbrăcați au scos la vînzare cărțile găsite prin sertarele copiilor, care au terminat deja liceul.
Lupoaica și-a pierdut coada, riscînd să producă o gravă confuzie istorică. Se știe doar că izvoarele nu pomenesc nimic despre o lupoaică bearcă.
Cătane în permisie umblă zadarnic după cărți deșucheate. Vînzătorii pot oferi doar Mitrea Cocor și Cetatea de foc.
Și de-abia așteaptă să pună mîna pe o hîrtie de 10 lei, ca să atîrne lacătul și să fugă peste drum, la bufetul Integrarea europeană.
La Național e premieră. Pentru eveniment, doamnele și-au pus rochii de seară, iar bărbații, pantofi lustruiți și costum.
Pe trotuarul din fața clădirii s-a turnat smoală. Porția de asfalt fumegă ușor. Parcă ar fi fost bombardată pînă acum cîteva clipe.
Ca s-o iei pe aleea maiestuoasă, la capătul căreia stă, cu toate luminile aprinse, ca de bal la Palat, Teatrul, trebuie să treci peste încercarea de smoală.
Bărbații, viteji cum îi știm de la Toma Alimoș încoace, sînt gata
s-o facă.
Femeile nu vor nici în ruptul capului. Se dau înapoi, ca niște cai ajunși brusc, în galop, la marginea unei prăpăstii.
N-ar sări hăul nici dacă i-ai împușca.
Căsniciile proaspete n-au nici o problemă. Soții își mai iubesc nevestele suficient de tare ca să le ia în brațe. Mai greu e cu căsniciile obosite. Bărbații n-ar risca să-și strice pingelele.
Cu chiu, cu vai s-a găsit o pîrtie în gîrla de smoală.
E o scîndură aruncată de lucrători peste trotuar și, din fericire, uitată acolo.
N-are loc pe scîndură decît o singură persoană.
Astfel că la capătul scîndurii s-a făcut coadă.
De pe zidurile Universității, afișe scrise de mînă ne aduc la cunoștință că miercuri, orele 18, la Muzeul de Istorie, va vorbi însuși Căpitanul.
Fapt
Anunț apărut la rubrica Matrimoniale:
Domn nevăzător caută doamnă frumoasă, brunetă, cu ochi verzi.
Aștept neapărat foto!
Expoziție
O sirenă răgușită anunță ora închiderii la Expoziția Internațională de Utilaje Industriale.
Coada de la standul Germaniei devine nervoasă. Toți cei așezați la rînd vor să aibă Instrucțiuni de folosire a sapei de foraj cu comandă numerică.
Broșura e dată de organizatori doritorilor într-o pungă frumos colorată, înfățișînd o divă care-și trage pe ea ciorapii subțiri, fără să se teamă că ar vedea-o vreun bărbat.
La ieșirea din Tîrg, punga se vinde cu cinci lei.
Asta după ce Instrucțiunile au fost aruncate pe aleea dintre poartă și Pavilionul Central.
Cîțiva tineri au furat de la standul japonez un manual de pompe hidraulice. Le-au plăcut tare mult pozele colorate, reprezentînd pompele cu pricina în decor din Țara Soarelui Răsare.
Ca să nu-i prindă la poartă, au rupt manualul în bucăți și l-au împărțit în mai multe buzunare.
Uriașa mulțime a vizitatorilor s-a trezit, deodată, în fața unui timp în plus. Sînt sute de inși: bucureșteni cu familiile ținînd în mînă, răsucite, pliantele macaralelor turn, și, ici-colo, cîte-o machetă de sondă de la un pavilion străin; provinciali năuciți de huruitul Marelui Oraș; inși singuratici, ajunși la Expoziție în căutare de tovărășii întîmplătoare; grupuri de elevi veniți în excursie din toată țara.
Energia rămasă după rătăcirea prin Expoziție trebuie să-și găsească istovirea.
Primele victime sînt oazele de verdeață din jurul Complexului Expozițional. Sute de inși, ca niște lăcuste din Apocalipsă, dau năvală asupra lor. În cîteva clipe, totul devine de nerecunoscut. Gazonul s-a întors la pămîntul sterp de altădată, plin însă de hîrtii, de mucuri de țigară, de coji de semințe și de rămășițe de balon spart prin explozie. Arbuștii își arată cioturile rămase după ruperea crengilor. Coșurile de gunoi au fost desprinse de la locul lor și transformate în mingi de fotbal.
Cîțiva elevi au reușit să îndoaie un neon, spînzurîndu-se de el cu brațele.
Alte mii de inși au năvălit în Herăstrău. Parcul, altădată atît de liniștit la această oră, geme acum de lume.
Grupuri de elevi se aleargă, pentru a se plesni reciproc, pe aleile pardosite cu pietriș.
Trec într-o parte și-n alta, fără motiv, copii cu tichii de clovni și țignale de arbitru.
Cozi uriașe la mici, la bere, la traversări.
Profesorii zbiară în megafoane.
Elevii zbiară fără megafoane.
Cel care citea pasionat
Vasile Andronic, băiatul cel mare al lui Culai Andronic din Vintileasa, a reușit primul la Filologie.
De mic i-a plăcut să citească. Avea încă din copilărie vizibile înclinații spre cărțile vechi, descoperite în podul bunicului. Ajuns la București, s-a interesat de Manuscrisele de la Marea Moartă.
Citea însă și romane.
Atît de pasionat, încît la un moment dat contractă gripa spaniolă a unui personaj secundar dintr-un roman de Honoré de Balzac.
Un domn de la București, specialist în omlete
Complex comercial amenajat în holul unui mare hotel din provincie.
La Bar-Expres, unde-și beau cafeaua intelectualii urbei, a fost înlocuită barmanița. A plecat cea în halat albastru ars pe la mîneci și a venit cea în halat roșu găurit la spate.
Dacă ții neapărat să afli ce s-a întîmplat cu prima, o vei descoperi vînzînd acum, din spatele unei măsuțe de pe trotuar, plăcinte vechi celor care trec pe acolo întâmplător. A fost mutată disciplinar la punctul temporar din stradă și, de va persevera în greșeală, va fi trimisă hăt departe, la marginea orașului, să vîndă crenvurști stricați în tîrgul de vite.
Asta n-are însă nici o importanță pentru schița de față.
Cum n-are importanță nici faptul că noua vînzătoare, lălîie, are vorba lată și fără sfîrșit; o bleagă, pe care nu te poți enerva chiar dacă ai dori cu tot dinadinsul.
N-are importanță cum arată și cum vorbește, din simplul fapt că ea nu este eroina acestei istorisiri.
Am menționat-o însă, pentru că ne e milă de personajele secundare. Nu le ia nimeni în seamă!
Alături, un domn bine îmbrăcat, un intelectual, om de cultură, scriitor, desigur, se străduiește s-o convingă pe Aneta, femeia de serviciu, ce înseamnă efortul creator. Femeia îl ascultă uimită. O uimire concretizată semnificativ în ținutul mîinii la gură. Cum stă așa, crispată, ai impresia că-i ghiorăie mațele și ea, pudică, nu vrea să afle asta domnul intelectual. Din cînd în cînd, oftează și dă ochii peste cap. Domnul a avut mai înainte un conflict cu vînzătoarea. Respectiva n-a știut că el bea cafeaua fără zahăr. Jignit de atitudinea vînzătoarei, pe care, ca s-o pedepsească, o s-o facă personaj negativ în romanul pe care nu l-a scris încă, scriitorul se simte acum satisfăcut pe deplin. Femeia – mătușa Aneta – îl ascultă cu încordare. Nu pentru a se dumiri ce înseamnă efortul creator. Domnul intelectual zice din cînd în cînd „chiulasă“, cuvînt pe care ea îl crede de mare rușine. De cîte ori îl aude, dă din cap, bucuroasă la gîndul de cum va povesti ea la întoarcerea acasă despre ce porcării vorbesc uneori domnii intelectuali.
Restaurantul e aproape pustiu.
La o masă din fundul sălii, mare tărăboi.
Totul a început, ca orice întîmplare extraordinară, de la un fapt mărunt. Clientul în haine bune, argintiu pe la tîmple, ce mai încolo și încoace, un șef picat în urbe de la București, a comandat o omletă. Cînd i-au adus-o, a luat farfuria și a dus-o la nas. Ospătărița a sfeclit-o. Uitase să pună pe masă furculița! Și a crezut că, în semn de protest, domnul va mînca omleta cu nasul. El însă a pus jos farfuria și fața i s-a încrețit puțin, ca și cum ar fi vrut să dea drumul unui strănut devastator. Știți, unul dintre acele strănuturi care răsună în zumzăiala unui local ca explozia unei grenade de mînă:
Hapciu!
Toți cei de pe la mese se întrerup din mîncat sau din pălăvrăgit și-l privesc cîteva clipe, curioși.
Din spatele draperiei care ține loc ușii biroului, șeful de sală scoate capul, nițel alarmat.
— Nu-i nimic! – zice el ospătăriței, care s-a abătut pe acolo, să-și mai tragă sufletul – a strănutat unul.
Dinspre sală vine sunetul ca de trombon al suflatului în batistă.
Cei doi se uită unul la altul, fără să-și spună nimic.
— Sper să nu-i deranjeze pe ceilalți clienți! – gîndește (cu voce tare) șeful de sală.
— Strașnic își mai suflă nasul! – se miră ospătărița.
Apoi, cu trăsăturile liniștite ca prin farmec, domnul de la București cată galeș spre ospătăriță.
— Noroc că sînt expert în omlete! – vrea să spună zîmbetul lui binevoitor.
A descoperit eroarea și asta îi dă o satisfacție atît de mare că-l încearcă generozitatea.
— În ce ulei ați prăjit omleta?! – purcede el la prima întrebare dintr-un interogatoriu ce se anunță lung și complicat.
Ospătărița se întoarce spre bucătărie. În ușa acesteia, s-au ivit, buluc, bucătăresele. Sînt tare speriate.
— Vai de noi! – răspund ele, frîngîndu-și mîinile atunci scoase din ciorbă –, în ulei de la sticlă!
Domnul rămîne în contemplare lăuntrică, meditativ ca o barză. Vrea să fie sigur că ăsta e răspunsul. Are un capăt al ghemului, nu trebuie decît să tragă ca să rămînă cu ața în mîini. Și rămîne, într-adevăr.
Biruite, dar și impresionate, femeile au recunoscut:
E vorba de ulei la sticlă!
De satisfacție că le-a dat gata pe bucătărese, deși nu e un specialist în materie de omlete, domnul se apucă de mîncat cu poftă. Scăpînd din cînd în cînd furculița.
Se crede urmărit cu admirație de bucătăresele rămase mai departe în ușa bucătăriei.
Numai că femeile, întoarse la ciorba lor, l-au uitat de îndată.
Cum se întîmplă, deseori, cu toți cei care descoperă ceva fundamental pentru semenii săi (lor).
Cu sticlele de bere
Șoseaua trece printre două șiruri de copaci bătrîni, care n-au timp să se uite la tine, ocupați cum sînt pînă peste cap cu procesul de fotosinteză.
Trec în viteză mașini cu numere de București. Au pusă faza lungă, deși e plină zi.
Vor să arate prin asta că sînt grăbite.
Ici-colo, între două case dărăpănate, se ridică palatul unui proaspăt îmbogățit: obloane trase mai ceva ca la o clădire a Serviciilor Secrete, pîlnii de antenă, îndreptate spre cer, să cadă în căușul lor cît mai multe programe din sateliți, garduri înalte, de beton, prevăzute cu țepușe de metal.
Pe pietrișul esplanadei, un dulău în toată firea se prostește de-a binelea prefăcîndu-se că vrea să înghită o muscă.
Cotești spre pod, după ce-ai lăsat în urmă minimarketul La Doru. Cîțiva inși stau degeaba în așteptarea unei mașini de ocazie, ca să ajungă în Munți înainte de căderea nopții.
După pod, întîlnești:
O fermă în care se muncește ca în reportajele de la Ora satului, un tractor care vrea să dea înapoi și un biciclist urcînd voinicește priporul.
Pe marginea șoselei, între asfalt și șanț, dă din pedale un tip într-un maiou murdar, îmbibat de transpirație.
A fost să ia bere de la supermarket și acum se întoarce acasă, în Firtilaca Deal, unde stă.
În fiecare dintre mîinile cu care ține coarnele bicicletei are două sticle de bere.
Pe a cincea o ține în dinți.
Pietrișul fîșiei îi ridică unele probleme.
Sticla dintre dinți se bălăngăne primejdios cînd bicicleta dă de o piatră mai mare.