Pentru a demonstra paranoia numită Recreștinarea Rusiei de către Armata Română logodită cu BOR, am nevoie de o sfințire de biserică pe cît se poate cît mai departe de România. Pentru asta am luat la mînă cartea despre clerul militar, din varianta Scribda, în sens invers lecturii obișnuite, altfel zis, de la coadă la început. Am găsit un Raport al preotului căpitan Marin Dumitrescu, confesorul Batalionului 9 Vînători de Munte, din 16 decembrie 1942, despre cum a botezat el 205 copii în zona Nalcik din Kuban. Despre campania din Kuban n-am citit mare lucru, preocupat din Războiul Sfînt doar de Stalingrad și Cotul Donului. Ca să-mi fac o imagine cît de cît serioasă, iau de pe raft cartea lui Constantin Kirițescu (care trebuie citită prima, pentru că nu e încărcată de inutilele date militare), volumul Veteranii, mai precis cel intitulat De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, și Armata Română în al doilea război mondial. Din nou îmi pun întrebarea:
Ce dracu căutam noi, românii, la mii de kilometri de țară, în Kuban?
Încerc să mă pun în pielea unui ostaș de la țară, plecat dintr-un sat românesc, analfabet, întîia oară ieșit din sat cu ocazia războiului, pus să fie sfîrtecat de o grenadă numai de dragul Eliberării rușilor de sub bolșevici.
Cel mai interesant Raport pentru intențiile mele de cercetător mi s-a părut documentul trimis la 22 mai 1943 Episcopiei militare de confesorul Batalionului 20 Vînători Munte, semnat și de comandantul batalionului, maior Ștefan Burcușescu, despre construirea în satul Urka, din Crimeea, pe locul sălii de teatru, a unei biserici. Pe unde dracu o fi Urka asta? Nici o hartă a Crimeii nu-mi e de vreun folos. Caut pînă și în aplicația mondială pentru informații despre cum se ajunge de la… la… apelînd la De la Feodosia la Urka. Îmi dă o Urka la mama dracului în Rusia. Ca să aflu pe unde e Urka asta, caut prin toate cărțile amănunte despre Batalionul 20. Cu chiu cu vai aflu c-a făcut parte din Divizia 4 Vînători de Munte, parte a Corpului de Vînători de Munte. Nici Internetul nu-mi e de prea mare ajutor. Descopăr însă cu acest prilej răspîndirea unui text neghiob prin senzaționalismul tras de păr în care un fost militar din Batalionul ăsta povestește unei fătuce din presă despre o întîmplare neobișnuită din Caucaz. Textul îmi sare în ochi prin singularitatea de pe Internet, ogor ocupat cu alte papuri decît cele de Istorie și mai ales prin răspîndirea lui după metoda zisă a lui copy-paste. Întors la cartea tipărită, convins încă o dată că Internetul e catastrofal în materie de adîncirea informației, descopăr în volumul cu Veteranii, cel care m-ar putea ajuta prin amintirile unor combatanți, istorisirile unui ofițer din campania în Kuban. Ajuns într-un sat amenințat de partizani, e tras pe sfoară de o femeie – gazda sa – și de primar, cu lugu-lugu, cînd în realitate cei doi erau colaboratori ai partizanilor. Eroismul femeii, eroism des întîlnit în rîndurile rușilor, ocolit însă de Propaganda Războiului Sfînt, întemeiată numai și numai pe teza băștinașilor care se dădeau de ceasul morții să fie eliberați de cotropitori, mă surprinde prin autenticitate. Oricum, citind despre construirea Bisericii și despre cum au pus ei un pergament la temelia Bisericii, în care precizau că Conducător al statului român și al armatei sale era în acea vreme Mareșalul Ion Antonescu, nu pot să nu mă întreb ce s-o fi ales de biserica aia. O mai exista ea? Uite un subiect de investigație din partea Cultului eroilor. Să mă adresez lor?