„La o oră de Mediterana, în departamentul Aude, călătorul care circulă pe autostrada Celor Două Mări vede răsărind dintr-o dată, la ieşirea dintr-o vale, cel mai formidabil ansamblu fortificat care ne-a rămas din Evul Mediu: Cetatea Carcassonne”.
Într-un asemenea stil, demn de epicul somptuos al unui Balzac, debutează prezentarea Cetăţii Carcassonne în ghidul Carcassonne din Colecţia Asul inimii. Am citat din această broşură, una din sutele dedicate celebrului vestigiu medieval, pentru a înţelege ce poate însemna, într-o economie de piaţă, o asemenea pleaşcă. A avea „cel mai formidabil ansamblu fortificat din Evul Mediu” e pentru locuitorii oraşului modern Carcassonne o mură-n gură oferită de Dumnezeu, cel care, din cîte se cunoaște, are în subordine și Istoria. Din locuri mult mai puţin importante – un bolovan rămas din Antichitate sau ruinele unui castel obscur din Evul Mediu – alţii au scos bani buni. D-apoi cu cetatea Carcassonne rămasă intactă cu fortificaţiile şi meterezele sale şi care, pe deasupra, beneficiază și de marele avantaj de a se vedea tocmai de pe autostradă! Cît s-au chinuit alţii, sărmanii, să atragă atenţia celor de la volan că nu departe de acolo, dacă o iei pe una din bretele, nimerești nas în nas cu o mărturie istorică! Panouri, săgeţi indicatoare, tablouri întocmite artistic. Pentru cei din Carcassonne, totul s-a rezolvat de la sine. Cetatea se vede tocmai de pe autostradă. Nu pentru că cineva ar fi ridicat-o cu cricul sau pentru că altcineva, plătit din greu, ar fi împins în jos autostrada. Pur şi simplu pentru că aşa au aşezat cetatea înaintaşii carcasanezilor de azi. Se dovedeşte încă o dată, şi încă destul de convingător, că francezii sunt patrioţi fără s-o ştie. Cetatea a servit de apărare contra invadatorilor. Asta pe vremuri. Locuitorii cetății s-au gîndit însă nu numai la ei, la famiile şi la averile lor, dar şi la urmaşii de azi. Şi pentru aceştia ei au pus astfel cetatea ca ea să poată fi văzută, de pe autostradă, de orice om cu vederea normală. Spun asta deoarece o asemenea ipostază are un avantaj enorm:
Sporeşte numărul de turişti.
Biblia zice, la un moment dat, că cine înmulţeşte ştiinţa sporeşte durerea. Aplicat la lumea de azi, principiul ar suna cam aşa:
Cine înmulţeşte numărul de turişti, sporeşte contul din bancă.
Cu un astfel de avantaj, cetatea Carcassonne aparţine acelor mărturii ale trecutului din care contemporanii îşi trag nu numai mîndria naţională, dar şi – lucru mult mai important – banii de care au atîta nevoie. În consecinţă, cetatea Carcassonne e supusă de veacuri, de cînd locul invadatorilor sălbatici l-au luat turiştii flămînzi de a-şi cheltui banii, unei exploatări tipice lumii de azi:
Sîngeroasa exploatare a trecutului.
Dopuri în formă de cavaler medieval
Trecutul e intens şi sistematic stors de viață prin intermediul suvenirurilor. Străzile înguste, rămase de pe vremuri, sunt mărginite de o puzderie de prăvălii profilate pe amintiri. Tot ce e produs de larg consum a fost transformat în suvenir şi, prin aceasta, umflat la preţ.
În aceste prăvălii, ca şi în interiorul Castelului, poţi găsi:
Dopuri în formă de luptător medieval, umbrele amintind turnurile de pază, jocuri de şah cu regi şi regine, basmale pe care e desenată harta cetăţii, vederi cu istoria locurilor, tablouri infantile surprinzînd secvențe din viaţa și activitatea nobililor de pe vremuri, tricouri de pe care surîde celor venind din sens contrar Lady Carcas, brichete care se aprind ca uriaşele torţe folosite de apărătorii castelului pentru a-i prăjii de vii pe asediatori, bikini cu însemnele regilor Franţei.
De un interes aparte se bucură castelul propriu-zis. El poate fi folosit astfel: cărat (sub formă de mochetă din lemn), bombardat (în cadrul unui joc cu bile), desfăcut şi făcut la loc (ca un alt joc), cîştigat (ca o carte de joc) şi, mai ales, mîncat (ca tort expres în toate cofetăriile micului orăşel).
Prețurile de intrare în castel diferă în funcție de vîrstă. Copii sub şapte ani şi bătrînii peste 70 sînt admiși gratuit. Dibui drept criteriu capacitatea de a înțelege ce vezi pe parcursul vizitei. În ce priveşte copiii lucrurile sunt clare. Sub şapte ani eşti atît de aiurit că nu înţelegi nimic din ce vezi în jurul tău. Dar în ce priveşte bătrînii de peste 70 de ani, motivele înlesnirii rămîn cufundate în mister. Să creadă mai marii obiectivului că un bătrîn de peste şaptezeci de ani oricum nu înţelege nimic?
Madam Carcas a fost pusă la treabă
Orice pliant dedicat cetăţii Carcassonne istoriseşte pe larg, mai în faţă sau mai la urmă, după cum găsește de cuviință, celebra istorie a damei de Carcas. În secolul opt, în timpul ocupaţiei arabe a cetăţii, dama de Carcas ar fi apărat Carcassonne, care nu se numea astfel la vremea respectivă, împotriva asedierii de către Împăratul Charlemagne. Lady Carcas rămăsese Conducătoarea Cetății după moartea soțului. Asediul a durat cinci ani. La capătul acestui timp, cetatea îşi termină proviziile. Înainte de a se lua o decizie, doamna de Carcas ordonă să se percheziţioneze hrana rămasă pe la locuitori. Soldaţii aduseseră la castel doar un sac de grîu şi un porc, pe care o bătrînă îl ascunsese în pivniţă. Principesa consideră că ar fi inutil să distribuie aceste provizii garnizoanei şi locuitorilor cetăţii: n-ar fi revenit fiecăruia nici măcar o bucăţică şi, în plus, soldaţii, musulmani fiind, nu mîncau carne de porc. Doamna de Carcas umple porcul cu grîul găsit după atîta răscolire şi-l aruncă peste creneluri. Animalul se sparge la picioarele lui Charlemagne, făcînd să se reverse grîul din interior.
Asediatorul rămîne stupefiat:
Dacă arabii îşi permit să arunce hrană pe fereastră înseamnă că oraşul e aprovizionat din abundenţă şi, că degeaba mai continuă un asediu care şi aşa dura de prea mult timp.
El ordonă imediat ridicarea asaltului şi întoarcerea în Franţa. Principesa, atît de rezistentă la asediu, s-a dovedit mult mai slabă la farmecul împăratului. Văzînd că Charlemagne se îndepărtează, ea îl cheamă înapoi, punînd să bată toate clopotele şi îi oferă oraşul. O dată cu mîna sa, desigur. De aici numele cetăţii Carcassonne:
Carcas sonne! (Carcas sună!)
Aceasta e legenda extraordinarei doamne Carcassonne, legenda de bază a cetăţii. Varianta ei scrisă poate fi întîlnită în toate pliantele. Peste varianta ei desenată poţi da pe sutele de gravuri, puse în vînzare de-a lungul şi de-a latul orăşelului. Ea înfăţişează o sumă de metereze şi turnuri peste care se apleacă o damă cu coif dintre cele purtate de oaspeţii chercheliţi la sărbătoarea revelionului. La baza zidului se ridică un cort triumfător. Nu încape nici o îndoială că e cortul imperial. Peste el trebuie să cadă celebrul porc, aruncat peste creneluri de nu mai puţin celebra doamnă de Carcas. Cîţiva oşteni, prevăzuți cu suliţe şi coifuri, urmăresc porcul în cădere liberă.
Faimoasa istorie n-a putut rămîne în afara exploatării turistice. Să ai o asemenea legendă şi să nu scoţi din ea cît mai mulţi bani, ar fi semnul unei adevărate imbecilităţi capitaliste! În consecinţă, locuitorii micului orăşel au pus-o pe madam Carcas la treabă. Au povestit-o, au pictat-o, au sculptat-o, au imprimat-o pe şerveţele şi pe basmale, au înfipt-o, ca dop de plută, în sticlele de vin. Culmea acestei folosiri a atins-o proprietarul restaurantului „Dame Carcas”. Pe lista de mîncăruri se află şi „Salate dame Carcas cu cartofi prăjiţi”. Am intrat să mănînc și eu salata cu pricina. Nu cred că diferea cu ceva ( în bine, că în rău, nici nu mai vorbesc) de o salată obișnuită. Cu toate acestea turiștii dau năvală în restaurant, plătesc o salată triplu decît face chiar la un local din centrul Parisului și, evident, o halesc, încîntați . Restaurantul cu pricina e doar unul din zecile de localuri care înfloresc între zidurile cetăţii. Acest număr impresionant de restaurante atrage agenţia asupra unei realităţi a lumii moderne:
Legătura indisolubilă dintre istorie şi gastronomie.
Nu există muzeu, relicvă istorică, monument naţional, în jurul căruia să nu se fi înflorit o straşnică reţea de restaurante, hanuri, birturi şi bistrouri. Dacă ar fi să credem, firmelor şi meniurilor afişate de aceste unităţi alimentare, ele nu fac altceva decît să sporească omagiul adus monumentului istoric pe care-l reprezintă însă în plan gastronomic. E greu de pătruns explicaţiile profunde ale acestei relaţii indisolubile între monumentele istorice şi restaurantele înfiinţate în jur. Judecînd după firme şi meniuri, s-ar părea că respectivele instituţii sînt ridicate acolo plecînd de la o trăsătură omenească:
Slăbiciunea memoriei.
Există astfel riscul ca vizitatorul, odată ieşit din castelul Carcassonne, de exemplu, să uite ce-a vizitat. Firmele zecilor de restaurante din jur i-o reamintesc de îndată. Alţii, mult mai realişti, spun că e vorba de o altă trăsătură a firii umane:
Orice individ care consumă un act de cultură simte nevoia să consume imediat şi un act culinar.
Această relaţie între istorie şi gastronomie, între satisfacţia creierului şi satisfacţia burţii pare a explica şi alte fapte observate în Occident. De pildă faptul că nu există cinematograf fără un vînzător ambulant de dulciuri. Sau că nu există muzeu mai mare sau mai mic fără un bar în incintă. Cel mai des întîlnit adevăr e însă acesta:
Restaurantele, barurile şi bodegile îşi au cauza în nevoia turistului de a admira un glorios vestigiu al trecutului bînd o bere sau lingînd o îngheţată.
De aceea, a avea lîngă Fontana di Trevi din Roma un bar cu de-ale gurii înseamnă a-ţi fi pus Dumnezeu mîna în cap.