Noi, membrii echipei TV, ajungem la cel de-al treilea popas al transmisiei în direct, Rahova, după carul de reportaj.
Nu ne descurcăm cu adresa pe străzile murdare, cu asfaltul ciuruit de gropi şi şănţuleţe, mărginit de blocuri fără balcoanele tradiționale, ca nişte borcane fără murături. De sub puzderia de rufe atîrnate la uscat, de poliţe spînzurate de ferestre pe care stau borcanele de cîrnaţi şi murături, practic faţadele nu se mai văd. Sînt blocuri de nefamilişti, cu un singur W.C. pe etaj, ocupate de familii cu mulţi membri, copii îndeosebi. Dar chiar şi fără a întreba de adresă, o găsim. Ne dăm seama unde e locul transmisiei în direct după marea de telelespectatori veniţi să se uite la noi. Ne facem loc cu greu printre inșii fără căpătîi din jurul platoului improvizat pe un maidan, după ce în prealabil tomberoanele de gunoi au fost luate şi asfaltul măturat şi spălat.
Ca o vedetă ce e, moderatorul împarte surîsuri şi strîngeri de mîini. Are o singură grijă:
Să răspundă prompt că n-are bani la el, pentru că mulţi se apropie de el şi-i cer un autograf, doar pentru a-l ciupi de o bancnotă.
Zicînd că n-are bani, el crede că minte. Cînd va reuşi să răzbească la locul de filmare îşi va da seama că spusese adevărul. Într-adevăr, n-avea nici un ban la el. Portofelul îi fusese şterpelit chiar de cum pătrunsese în mulţimea de admiratori. I-l luase o ţigăncuşă cu ochi verzi care reuşise să-l dea gata cu privirile ei languroase. De unde să ştie el că pentru tipă chestia cu privitul nu era altceva decît un truc de şterpelit portofele şi telefoane mobile.
Eu însă am avut grijă de buzunare şi astfel am ajuns integral la platou.
E drept că m-am bucurat şi de avantajul crucial în astfel de situaţii – de a nu fi vedetă TV.
Chiar de la primele probe descoperim o mare problemă. Practic nu se poate transmite nimic în direct. Toţi cei din jur vor să treacă prin faţa camerelor de luat vederi. La început, socotim că ne vom descurca pe cont propriu. Operatorii răcnesc la cei care fac ţuşti din mulţime şi trec dincolo de platou. Prin faţa camerelor de luat vederi. Şoferul carului se oferă să ne dea o mînă de ajutor. Eşuează dramatic. Ajunge să fie o clipă neatent şi cîte o fetişcană doar în papuci, cu ciorapi subţiri totuşi, ţîşneşte din mulţime, ajunge în faţa camerei, face semn cu mîna posibililor telespectatori şi dispare în mulţimea din partea cealaltă. Ne vedem nevoiţi să apelăm la ajutorul autorităţilor. O dubiţă plină de jandarmi, dotată cu apărători de metal împotriva pietrelor aruncate de manifestanţi, soseşte la faţa locului, făcînd urît din sirenă. La o comandă scurtă, se aşează sub formă de ziduri de cetate, pentru a ne proteja. Maidanul ales drept platou se mărgineşte cu peretele din spate al unui bloc. Pe întreaga suprafaţă de ciment se lăfăie afişe: afişe electorale mai noi şi mai vechi, înfăţişînd candidaţi supuşi unor transformări sălbatice (ochi scoşi, mustăţi de husar aplicate sub nasuri, capete scrijelate cu vîrful cuţitului), afişe despre spectacole care au avut loc anul trecut, afişe-reclamă la maşini de lux şi la tampax.
Mai încolo, într-un tîrg care funcţionează de dimineaţă pînă seara (vînzătorii sînt şomeri cu acte în regulă), se vînd ace de cusut boante, maşini de tocat ruginite, prize care electrocutează, becuri arse şi chiloţi la mîna a doua.
La toate ferestrele s-au ivit bărbaţi în maiouri, muieri care-şi strîng la piept capoatele soioase şi puradei plini de magiun la gură.