Lectura colecției din 1970 mă convinge că deși colaborator plătit al Vieții studențești, la Cluj n-am făcut muncă de fătucă. Altfel zis, n-am scris reportaje de doi bani din căminele studențești și nici n-am transmis știri concepute să exemplifice eroismul muncii studențești sub conducerea comuniștilor. Cel puțin din ceea ce am descoperit pînă acum în colecții, pe lîngă eseuri la Dialectica ideilor, am scris și publicat reportaje. Unul dintre ele mi-a sărit în ochi azi mie, Maestrului, care a descoperit și încurajat talentele. E vorba de reportajul A bătut ora maturității, datat, Dej, 17 mai 1970, și apărut în numărul din 27 mai 1970 al Vieții studențești. Primăvara lui 1970 a fost una a inundațiilor catastrofale. Studenții, alături de profesori, au mers la scoaterea acareturilor din apă, după trecerea diluviului. Noi, cei de la Filosofie de la Cluj am fost la Dej, unde am scos saci din depozitele inundate. Rezultat al participării mele la trudă a fost reportajul plasat de redacția de la București într-un grupaj mai amplu, semnificat politic. Din scrisul meu de atunci, de student în anul patru, rețin cu ochi Maestrului de azi două fragmente care m-ar îndreptăți să exclam: Da știi că are talent tînărul ăsta, Cristoiu parcă-i zice:
„De altfel, nu intenționam și nici nu intenționez să scriu un reportaj despre acea zi de 17 mai. Nu mă puteam imagina plimbîndu-mă prin apa galben-murdară cu carnetul în mînă, întrebînd oameni cufundați pînă la genunchi în noroi ce părere au. Bineînțeles, oamenii ar fi lăsat o clipă lucrul și mi-ar fi răspuns cu fraze mai mult sau mai puțin meșteșugite, și eu, ascultîndu-i, aș fi clătinat din cap minunîndu-mă, notîndu-mi totul cu o anumită gravitate sîrguincioasă. Dacă n-am făcut-o, dacă duminică 17 mai am fost simplul student Ion Cristoiu, mai mult sau mai puțin în stare să ridice saci de 120 de kilograme și să înoate în noroi pînă la genunchi, a fost de teama de ochii oamenilor. Căci aș fi simțit în ochii lor o anumită grabă și în cuvintele lor o anumită privire, care împarte lucrurile în importante și neimportante, rămînînd pentru ultimele zîmbetul și pentru cei care se ocupă de ele compătimirea. În mijlocul apei nemernice, în fața caselor care te privesc cu ochii holbați ai spărturilor, reportajul apare ca un lux inutil, amintind de o după-amiază liniștită, într-o cameră liniștită, cu un om liniștit care citește un ziar liniștit. Și dacă totuși scriu cîteva rînduri despre deplasarea noastră la Dej, o fac pentru că modesta noastră acțiune de la Dej se exprimă astăzi în termenii unei experiențe personale, o experiență care, păstrată în memorie, face să privești altfel lucruri de mult privite, să saluți altfel oameni de mult salutați. (…)
Sîntem în drum spre Dej și fiecare din noi care a participat vreodată la o acțiune studențească comună, comparînd-o cu aceasta, își dă seama de diferență. Lipsesc cîntecele, glumele, zîmbetele aruncate trecătoarelor, doar ici colo dialogurile care se încheagă folosesc cu o frecvență neobișnuită cuvinte care zilele acestea ne-au intrat în conștiință: apă, calamitate, revărsare, dig, inundație. În apropiere de Gherla luăm cunoștință retroactiv cu ceea ce a fost. În jur, pînă departe, o mare de apă; ici-colo, mici insulițe: copacii. Mașina străbate o porțiune de șosea inundată, roțile rup pînza de apă, căutînd pe dedesubt asfaltul, iar șoferul urmărește atent semnele care vor să spună că pe aici este o șosea și nu un rîu. (…)