America a fost una dintre puţinele ţări care mi-au dat impresia că sînt acasă şi nu hăt-departe, peste mări şi ţări. Acasă, nu în Bucureşti, ci în Găgeşti Deal, printre ai mei. Japonezii mi-au stîrnit, de exemplu, sentimentul de superioritate. Superioritatea individualismului european faţă de colectivismul asiatic. Va fi jucat un rol în această prostească îngîmfare şi diferenţa de gabarit dintre noi, albii, europeni, şi ei, galbenii asiatici. Japonezii sînt mici de statură, mai mici, sigur, decît noi, europenii. Printr-o mişcare sufletească stupidă, m-am trezit privindu-i ca pe nişte copii. E drept, aceşti copii beneficiază de ultimele strigăte ale modernităţii tehnico-ştiinţifice. Aceşti copii sînt cetăţenii celei de a doua puteri industriale a lumii. Aceşti copii sînt rîvniţi în ipostaza lor de investitori bogaţi de către maturii din România. Şi, cu toate acestea, mi-a fost greu, mi-a fost imposibil aproape, să-i privesc altfel decît cu superioritatea îngăduitoare cu care un Böeing transatlantic se uită la un YAR utilitar. Chiar şi cînd YAR-ul, adică japonezul din faţa mea, era ditamai conducătorul unuia dintre cele mai puternice trusturi ale lumii.
Occidentalii – francezii, englezii – mi s-au părut întotdeauna ca manifestînd față de mine o superioritate enervantă. Nu spun că au şi reuşit să mi se impună. Am întîlnit printre francezi şi englezi, printre nemţi şi italieni, atîţia idioţi încît sînt am certitudinea că occidentalii nu ne sînt superiori nouă, românilor, în chip automat, prin simplul fapt că au ieşit dintr-un uter situat mai spre Atlantic decît cel care ne-a scos pe noi în lume. Spun doar că ei împărtăşesc acest sentiment de superioritate faţă de noi, cei din Est. Că ne tratează sub puterea lui. Că încearcă să ţi-l vîre pe gît. Ceea ce a făcut ca, la fiecare călătorie în Franţa, în Anglia sau în Germania, să manifest o ostilitate zbîrlită faţă de mulţi întîlniţi în cale.
În America, însă, m-am simţit în largul meu. Americanii au acest talent neobișnuit de a te trata de la egal la egal. Nu cu familiaritate pentru că și asta e supărătoare, ci cu o naturaleţe înnăscută. La New York, am intrat în multe magazine și restaurante. E drept, lucrătorii de aici sînt asiatici sau latino-americani. Prin înfăţişare, prin gesturi, prin călcarea în picioare a englezei de Oxford, miros de la o poştă a spaţiu în curs de dezvoltare. Îi ghiceşti imediat că vin, ca şi tine, dintr-o ţară care e, de fapt, un cătun mai mare, un cătun în care Parlamentul e Piaţa din centru, marile bulevarde, nişte uliţe, iar principalele oraşe alcătuite din case de sat cu prispa jucînd rolul televiziunii naţionale. Cu toate acestea, în nici un restaurant, în nici un magazin din America nu m-am simţit în ipostaza de cumpărător, ci în cea de consătean al ospătarului sau al vînzătorului. De la întrebarea Ce doresc? pînă la amănuntele despre lucrul cumpărat, m-am văzut tratat ca unul de-al lor. Părea că intrase în magazin nu un client, ca să întrebe de un produs, ci un consătean tocmai atunci picat din satul natal al vînzătorului sau a ospătarului, cu veşti proaspete despre ce a făcut vecinul de peste drum sau din spatele casei.
Nimeni nu m-a bătut pe umeri. Totuşi, aceasta a fost impresia de esență. Că se strîng în jurul meu, cu feţe prietenoase, că mă bat pe umeri familiar, că mă întreabă ce mai e nou pe acasă.
În restaurantele din America se mănîncă pur şi simplu
Impresia de familiaritate mi-a fost mult sporită şi de atmosfera din restaurante. Europa cultivă restaurantul ca pe un loc de dat în spectacol. Pe continentul nostru, a lua masa în oraş e,un prilej de ceremonie sofisticată. Pentru americani, restaurantele sînt locuri unde se mănîncă pur şi simplu. Intri în aceste fast food-uri, te uiţi la lungul şir de mîncăruri expuse pe linia de autoservire, citeşti tăbliţele pe care scrie – patru dolari – trei linguri de salată, îţi umpli farfuria de plastic şi te aşezi la masă. La noi, în Europa Orientală, astfel de restaurante sînt tot atîtea teritorii ale mizeriei, ale feţelor de masă murdare, ale ospătarilor împiedicaţi, cu halate pătate de sosuri, ale femeilor de serviciu care şterg masa în chip ostentativ, ca să te simţi cît mai prost, în timp înghiți ciorba. Aici, în America, totul străluceşte de ordine, de curăţenie şi de zîmbet, ca la orice mare restaurant.
Dar chiar şi la restaurantele şi barurile normale, familiaritatea rămîne atmosfera dominantă. Am fost la New York, într-o seară, la barul Hotelului Marriott, unul dintre cele mai scumpe din marele oraş al Americii. Lifturi de sticlă, luminate, holuri strălucitoare, limuzine trase la scară. Barul însuşi e o capodoperă a modernităţii. Se roteşte în jurul axei sale, pentru a-ţi oferi întreaga privelişte a zgîrie-norilor de carte poştală. Dus de o cunoştinţă pentru care am făcut o concesie, (altor invitaţii le-am răspuns politicos printr-un refuz), am urcat pînă la etajul 40. În blugi şi cu bascheţi. Nimeni nu m-a privit chiorîş. Nimeni nu m-a întrebat unde merg. Cu o uitătură tipică unor astfel de interogatorii, adică o uitătură sinteză, un sfert suspiciune, un sfert dispreţ, şi jumătate ameninţare cu bătaia. Lumea de la bar corespundea din plin democraţiei mele interioare. Oameni de tot soiul, în haine şi încălţăminte amestecate. Barmaniţa mi-a luat comanda fără să strîmbe din nas, deşi cerusem doar apă minerală. Atmosferă plăcută, zgîrie-nori derulîndu-se pe rînd privirilor noastre, după cum se rotea maşinăria.
Un singur impediment:
Orchestra.
Ca peste tot în lume, membrii formaţiei depuneau strădanii uriaşe pentru a lărmui cît mai tare. Noroc că etajul se învîrtea în jurul axei ca însuşi Pămîntul în jurul axei sale învăţate la şcoală. Zbieretele alămurilor şi bombănitul tobelor ne asaltau doar un minut-două, cît timp orchestra, deplasînduse-se împreună cu întreg barul, poposea în dreptul nostru. Zarva se îndepărta apoi, încetul cu încetul, îndreptîndu-se spre alte zări de lume pline, vorba poetului, ale barului, să-i năucească de cap şi pe alţii.
Genii ale vîrîtului pe gît al unei mărfi
Familiaritatea e trăsătura de caracter și a magazinelor din America. Ea poate fi rentabilă pentru cei ce-o practică: vînzătorii, de exemplu. La New York, am intrat, întîmplător, într-un magazin de electronice. Duceam cu mine, ca pe o puşcă-mitralieră, camera de luat vederi, masivă la vremea aia. N-aveam de gînd să cumpăr ceva. Raita mea prin magazin şedea sub semnul principiului sfînt al vizitei într-o expoziţie de pictură pe care n-o înţelegi. Intri, îţi arunci privirile pe pereţi, te învîrţi încolo şi încoace, îl remarci pe autor tăifăsuind la o măsuţă cu un prieten şi pleci. Nu rămîne nimic în capul tău. Ai uitat-o pentru totdeauna de îndată ce-ai ajuns pe trotuar. Camera mea video avea o lentilă specială de mărit unghiul focal, lentilă cumpărată din Franţa. Am intrat în magazin pregătit sufleteşte pentru o scenă pe care o consider, prin repetare la infinit, deja tradiţională în spaţiul anglo-saxon. De undeva, din adîncurile prăvăliei, îşi face apariţia un cetăţean care te întreabă misterios: Can I help you? Adică, vă pot fi de folos cu ceva? După o zi de stat la New York, am învăţat la iuţeală cum trebuie să faci faţă acestei situaţii. Dai din mînă, murmurînd ceva nedesluşit. Chiar dacă nu pricepe o boabă, respectivul îşi dă seama că ai vrut să spui:
Am intrat doar ca să văd ce mai e pe aici, n-am de gînd să cumpăr nimic, deocamdată, o să văd eu dacă o să cumpăr ceva.
Aflînd c-ai intrat acolo de florile mărului, distinsul se retrage discret şi imediat. Contribuie crucial la succesul acestei formule nu fermitatea din mormăitul tău, ci adevărul că respectivul nu moare să te ajute, aşa cum făgăduieşte întrebarea. De astă dată, însă, la New York scenariul mi s-a dat peste cap. N-am apucat să merg cîțiva pași printre rafturile pline de mărfuri, că s-a şi ivit lîngă mine un cetăţean cam la 50 de ani, cu un pronunţat aer latino-american. Spre deosebire de antecesori, el nu s-a interesat: Can I help you? Arătînd cu degetul spre lentilă, mi-a proclamat imediat că e slabă. Că magazinul în care lucrează, pentru că respectivul era doar vînzător, îmi poate oferi una mult mai bună. Pînă să mă dezmeticesc, cetăţeanul m-a luat de umăr şi, bătîndu-mă amical pe spate, m-a tras după el la tejghea, mi-a înşfăcat camera, a dat jos din raft o cutie, a scos o lentilă de culoare galbenă, a desfăcut-o din hîrtie şi, cu mişcări de scamator, a înşurubat-o în locul celei franceze, după care, triumfător, de parcă el ar fi produs-o, şi nu concernul Sony, mi-a demonstrat, cu ajutorul unei cutii de carton didactice, puse la îndemînă, că graţie ei camera reuşeşte să filmeze şi pe întuneric. Toate acestea s-au desfăşurat într-o viteză atît de mare încît n-am avut timp nici să schiţez cea mai mică împotrivire.
Pierdusem deja 800 de dolari.
În acelaşi ritm infernal, dar mai ales cu aceeaşi familiaritate, respectivul mi-a băgat pe gît şi un microfon care poate fi acționat de la distanţă. Ca să fie cît mai convingător, mi-a pus nişte căşti la urechi şi, ducîndu-se în celălalt colţ al magazinului, s-a apucat să cînte în măciulie o arie de operă. Cît costă? m-am interesat eu, năucit de repeziciunea cu care se petrecea totul. Celălalt s-a făcut că n-aude. Şi, în timp ce-mi împacheta microfonul, mirosind de departe sînge de cumpărător naiv, s-a ivit ca din pămînt un alt vînzător. Şi el însuflețit de idealul revoluţionar de a-mi vîrî ceva pe gît. Tînăr, cam de vîrsta întîiului, îmi propune un stilou spion. Dacă-l laşi, ca şi cum l-ai fi uitat, într-o încăpere, el înregistrează totul. Refuz cu străşnicie. Nu pentru că ar costa, ci pentru că mă tem groaznic să aflu ce se vorbeşte despre mine cînd nu sînt de faţă. Sceptic definindu-mă, n-am nici o îndoială că zic despre mine lucruri rele, pe care n-au curajul să mi le spună în faţă. De aceea, refuz categoric astfel de înregistrări pe ascuns. De unde pot trage concluzia că sînt şi eu om, ca toţi ceilalţi. Supus, adică, nevoii vitale de a mă amăgi un pic.
Învîrtit pe toate părţile, ca o clătită, nelăsat nici să respir, d’apoi să mă mai întreb şi cît costă, iată-mă pricopsit cu noua lentilă. Ies din magazin, făcut fleaşcă de vînzoleala vînzătorilor, de iuţeala cu care s-au petrecut toate şi, mai ales, de incapacitatea mea de a opune rezistenţă. Am o lentilă nouă la camera de luat vederi. Dar şi o gaură în buzunar de 800 de dolari.
Am fost tras pe sfoară? Iată întrebarea
Întors la hotel, străbat un proces căruia nici un călător în străinătate nu-i poate scăpa. E ceva asemănător, prin fatalitatea-i aspră, cu naşterea sau cu moartea. Cumpănesc dacă lentila a meritat sau nu banii. O deşurubez, pun la loc lentila anterioară, privesc prin vizor. Nu-mi dau seama de diferenţă. Prima m-a costat 200 de dolari. A doua 800. La o asemenea prăpastie între cele două preţuri ar trebui să fie o diferenţă uriaşă între ele în materie de mărire a imaginii. Toţi cunoscătorii sufletului omenesc sînt de acord că acesta e secretor de iluzii. Fără o minimă amăgire, n-am putea trăi. Această lege guvernează şi cumpărăturile făcute în străinătate. Deşi, după ce am dat banii, ne bate gîndul că lucrul luat n-a meritat o asemenea sumă, sfîrşim prin a ne convinge c-am făcut o mare afacere. Aşa s-a întîmplat şi cu subsemnatul. Nu prea eram eu sigur c-am dat lovitura cu noua lentilă. Dar organul secretor de iluzii şi-a spus cuvîntul. Amăgirea mi-a amorţit luciditatea. Mi-am zis în sinea mea c-am făcut o afacere bună.
Curios e că această secreţie umană e asemenea unui vaccin. Ea funcţionează mult timp în organismul uman. Şi, asemenea vaccinului, te protejează de adevărurile violente ale realităţii. Cel puţin aşa s-a petrecut cu mine, după ce mi s-a vîrît pe gît miraculoasa lentilă. De la New York am plecat la Los Angeles. Cu lentila galbenă înşurubată în vîrful camerei de luat vederi, am intrat în mai multe magazine din marele oraş californian. Căutam un monitor nou. La magazinul din New York, am uitat să spun, luasem un mic ecran pe bază de cristale lichide. Aşezat deasupra camerei de luat vederi, el îţi arată, cu aproximaţie, fireşte, ce înregistează maşinăria. Sincer să fiu, l-am cumpărat nu pentru că mi-ar fi fost de prea mare folos din punct de vedere tehnic. Îşi spusese cuvîntul nevoia, încercată de toţi muritorii, inclusiv de cei faimoși precum Cesar sau Napoleon, cunoscută de psihologi sub denumirea de a te da mare. Împărtăşesc o satisfacţie secretă ori de cîte ori, vîrîndu-mă undeva cu camera de luat vederi, căreia îi pot zice, ţinînd cont de proporţii, cămeroiul, deşi-mi dau seama cît de zgrunţuros sună, simt îndreptîndu-se spre mine priviri admirative. Mai precis, acele priviri cu care sînt întîmpinaţi, peste tot în lume, reporterii TV. Chit că TV-ul respectiv poate fi nu CNN sau NBC, ci postul naţional bucureştean. Monitorul, cumpărat cu o groază de bani, nu-mi era de nici un folos. Ca să ştiu ce înregistram la un moment dat, nu era nevoie de o ditamai scula aşezată călare pe camera de luat vederi. Totuşi, am luat-o şi am pus-o pe aparat, umblînd prin New York şi Washington ca un veritabil agregat mişcător. Cu singura deosebire că înaintea mea nu mergea o patrulă de poliţie cu girofar, pentru a avertiza trecătorii că în urmă vine o maşină imensă.
La Washington, mai precis în Dealul Capitoliului, cum îi zic Congresului toate ghidurile, am făcut o mişcare bruscă şi monitorul, căzînd pe asfalt, s-a făcut pulbere.
Prima mea reacţie?
Nu încercarea de a vedea dacă mai e bun la ceva, deşi colegii de grup, într-o criză de umanism burghez, m-au sfătuit să îl lipesc cu scotch, ci întrebarea cît m-o fi costat. Asta deoarece, la magazinul din New York, plătisem în bloc, lentila microfonul şi monitorul. Străduinţa mea a îmbrăţişat felurite înfăţişări. De la scotocirea minuţioasă prin buzunare după chitanţa de la magazin, pînă la cercetarea tuturor vitrinelor întîlnite în cale, pentru a-mi da seama de preţurile unor aparate asemănătoare. Sub semnul acestei iscodiri, egalînd, prin efort, căutarea omenească a Nemuririi, am luat la rînd prăvăliile de pe Bulevardul Hollywood. Spre stupoarea mea, vînzătorii se ridicau de la tejghele şi se buluceau în jurul meu, arătînd spre camera de luat vederi. Din cîte se ştie, un asemenea instrument n-are pantaloni. Nu puteam crede că veselia stîrnită de camera mea se datora faptului că era deschisă la prohab. Nici că, luînd în considerare genul feminin al aparatului, i se vedeau chiloţeii. Nedumerirea se limpezea după cîteva clipe. Toţi mă întrebau de unde am luat lentila. De la New York! răspundeam eu prompt. Vînzătorii schimbau priviri între ei. Parcă aş fi spus: De dincolo de Cercul Polar. Şi cît aţi dat pe ea? se interesau ei, la fel de veseli. 800 de dolari, continuam să răspund eu, tot nedumerit. 800 de dolari? Vînzătorii izbucneau în hohote năprasnice de rîs. Rîdeau şi se băteau pe umeri, ba chiar schiţau gestul să mă ia de gît şi să mă pupe. Ca toate cele omeneşti, orice nedumerire are un sfîrşit. Trebuia să se întîmple aşa ceva şi cu starea de spirit a subsemnatului. Continuînd să se prăpădească de rîs, vînzătorii se repezeau la rafturi, luau de acolo o lentilă ca a mea şi, înfingîndu-şi degetele într-o hîrtiuţă spînzurată de raft, îmi arătau preţul: 400 de dolari. Era limpede. Cei de la New York mă trăseseră pe sfoară. De ce făceau însă haz confraţii lor din Los Angeles, n-am înţeles. Poate se distrau pe seama naivităţii mele. Sau poate îşi exprimau astfel satisfacţia de a li se fi confirmat un adevăr. De cîte ori n-au zis ei că vînzătorii de la New York sînt nişte excroci? Nu i-a crezut nimeni! Iată însă c-au avut dreptate. Sigur e că secreţia de iluzie declanşată de organismul meu la New York şi-a spus şi aici cuvîntul. În loc să-mi dau cu pumnii în cap c-am prăpădit prosteşte 400 de dolari, m-am supărat. Ce-i interesează pe ei c-am fost tras pe sfoară? Ce, ei au pierdut 400 de dolari? l-am întrebat eu, ţîfnos, pe amicul român care mă însoţea. Mă încăpăţînam, aşadar, să cred că făcusem o afacere bună!
Şi am continuat să umblu prin lume cu lentila care m-a costat 800 de dolari, deşi în realitate, făcea 400.
Sau, mai știi? Poate mult mai puțin.