Din ziare. „Dar pentru întreaga omenire progresistă ziua de 5 mai mai are o semnificație: e o adevărată sărbătoare a Libertății presei. Căci ea este sărbătoarea unei prese libere nu numai grație unor prevederi constituționale teoretice, ci efectiv eliberată de sclavia față de interesele particulare ale oricăror grupuri de profitori, de paraziți sau de provocatori de războaie.” (Salut frățesc presei sovietice – presa cu adevărat liberă și democrată, Scînteia, 6 mai 1946)
*
1 Mai grătăricesc. Dimineață de 1 Mai. Pe vremuri i se zicea 1 Mai muncitoresc acum nu i se mai spune astfel. I se spune 1 Mai grătăricesc. Pe vremuri, clasa muncitoare ieșea de 1 Mai la demonstrații. Acum iese la iarbă verde. Locul lozincilor și tablourilor l-au luat grătarele și mangalul. Locul strigătelor de Trăiască Partidul Comunist Român! l-au luat strigătele: Fii atent că se ard mititeii! 1 Mai muncitoresc i se spune doar ironic. Am văzut pe stradă afișul unei sușe de la Sala Palatului care își spunea De 1 mai Muncitoresc. Televiziunile și radiourile sunt sub cod roșu de inundații cu știri vesele despre nesfîrșite petreceri. Petrecere cît cuprinde – cum proclamă un slogan corporatist.
Explicabil de ce azi dimineață, pe la nouă, m-a surprins auzind la Radio anunțul Teatrul Radiofonic. Eugen Barbu spunea că nu trebuie să bei înainte de asfințitul soarelui. Parafrazîndu-l , aș spune că nu trebuie să asculți teatru radiofonic decît noaptea tîrziu. Cui îi arde de Cultură la ora 9:00 dimineața și încă de 1 Mai! La teatru radiofonic se dă azi, de 1 Mai, Tren de plăcere, dramatizare radiofonică din 1969 a schiței Tren de plăcere de I L Caragiale. Din cîte știu schița se petrece la Sinaia, unde ajunge familia lui Georgescu Mihalache cu trenul de plăcere. Sînt prezenți în dramatizare mari actori precum Radu Beligan, Coca Andronescu. Ascult radioul doar dimineața, cînd mă scol, pentru a face cît de cît suportabile pregătirile de ieșire din casă. Așa se explică faptul că am ascultat în mare parte Tren de plăcere dramatizare radiofonică.
Cercetătorii au văzut în Tren de plăcere ironizarea soțului încornorat, în genul lui jupân Dumitrache. Mișu, ofițerul, a fost denunțat ca ibovnic al Miței, nevasta mai tînără a lui Mihalache, iar călătoria la cascada Urlătoarea ca o partidă de sex pe timp de noapte. Pe această interpretare insistă pînă la greață dramatizarea din 1969. Autorul dramatizării a pus mult din alte schițe caragialiene dar și de la el. Totul pentru a ne impune teza unei schițe în care se denunță adulterul nerecunoscut de către bărbat, fie pentru că e prost, fie pentru că ține la onoarea de familist.
E între Mița și Mișu o relație vinovată?
E Tren de plăcere ironizarea soțului încornorat?
Nu cred.
Caragiale pune accent pe discrepanța dintre zurlia de nevastă și seriozitatea lui Mihalache. De fapt schița descrie belele lui Mihalache obligat de gura nevestei să vină la Sinaia, ca să bată coclaurile, cînd el ar fi vrut să stea să bea o bere.
Cînd soacra îi spune să meargă la Sfînta Ana, unde s-au dus cei cu zaiafetul, Mihalache izbucnește:
„Madam Georgescu lipseşte. A plecat.
– Unde?
– A plecatără acuşica toţi – zice servitoarea somnoroasă – la Sfînta Ana.
– Şi d. Mişu locotenentul? întreabă coana Anica.
– Şi dumnealui, răspunde slujnica.
– Du-te şi dumneatale repede, Mihalache! zice cocoana.
Dar d. Mihalache izbucneşte:
– Ce? cocoană! ce? sunt nebun? dumneatale mă socoteşti cal de poşte?
– Nu striga, că scoli copiii!
– De cinci ceasuri de cînd alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc.
– Du-te, Mihalache mamă! zice foarte rugătoare cocoana; o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi.
– Nu mai poci…
– O să te căieşti, Mialache!
– De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coşul.”
Așa se întîmpla și cu I.L. Caragiale, venit la Sinaia adus de gura nevestei. Șerban Cioculescu descrie cu umor avatarurile lui Caragiale la Sinaia, nu prea tare diferite de cele ale lui Mihalache din Tren de plăcere:
„La îndemnul celor doi prieteni ai săi, d-rul Urechia și Gherea, Caragiale se hotărîse să-și ducă familia în fiecare vară la Sinaia. Spre deosebire de d-rul Alceu Urechia, nu-i plăceau ascensiunile, plîngîndu-se la înălţime de ameţeli. O singură dată s-a lăsat antrenat de acesta să urce la Sfinta Ana. După amintirile fiicei lui Caragiale, Ecaterina P. Logadi, urmarea a fost «catastrofală». Numai «cu mare greutate, legat la ochi și dus de mînă ca un orb, a putut să coboare spre casă». A fost destul ca să renunţe pentru totdeauna la asemenea pernicioase expediții. Ca un grijuliu soţ și tată de familie, Caragiale îşi aducea nevasta și copiii la Sinaia, îi instala şi nu știa cum să plece de a doua zi îndărăt la Bucureşti, sub pretext de nu ştiu ce treburi, nu fără să se întoarcă în fiecare seară printre ai săi. În cartierul dinspre izvor, închiriase de la familia Gentilini o căsuță sau două, cînd l-a invitat cu soția lui pe pianistul Dimitriu, profesor la Conservator, sub pretextul de a da sus-numitei sale fiice lecții de pian. În realitate, îl adusese numai ca să-și satisfacă pasiunea de meloman, deoarece amicul său, poreclit de el Metronimide, executa ceasuri întregi din Beethoven şi Scarlatti. Sub cuvînt că vrea să și scrie, izolat de ai săi, Caragiale pusese să i se facă o cabană de scînduri, pe care și-o mobilase sumar cu un divan, o masă, un scaun, o lampă cu acetilenă și o scoarţă de iută. Cînd ploua, în atelierul scriitorului se prelingea apa, creșteau ciuperci și mirosea a mucegai. Atîta-i trebuia lui Caragiale ca să se justifice în modul cel mai plauzibil de ce nu avea «chef de operă», transparent calambur bilingv, de la galica vocabulă «chef-d’oeuvre»”, (Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale. Caragialiana, editura Eminescu, 1977.)