Programul dat de gazde încă de pe aeroportul din Bangkok mă atenţionează că pe 25 martie, după micul dejun, vom merge la celebra Damnoen Saduak („Piaţa plutitoare”). Deşi ageamiu în chestiuni financiare, mi-am dat seama că vom merge la Piaţă. Foarte bine! mi-am spus, deşi undeva, în adîncul sufletului, un drăcuşor mă zgîndărea cu întrebarea:
De ce trebuie trecut în ditamai Programul turistic mersul la cumpărături?
Am găsit răspunsul abia în istorica zi de 25 martie, cînd a venit rîndul punctului din Program intitulat Vizitarea Pieţii plutitoare.
Ce e Piaţa plutitoare?
O piaţă, fireşte. Numai că aici, spre deosebire de Piaţa Matache, de exemplu, vînzătorul nu stă la tejghea, ci într-o barcă, iar cumpărătorul îl abordează de pe mal. În Piaţa Matache, zarzavagiul vine cu noaptea-n cap, face rost de un cîntar şi apoi îşi aşază cepele, ardeii şi usturoiul pe tejgheaua obţinută cu pile. Peste puţin timp îşi fac apariţia și cumpărătorii. Aceştia se perindă prin faţa fiecărei tejghele, încearcă ardeiul cu unghia, cîntăresc usturoiul în palmă, se interesează de preţ şi, dacă le convine, comandă una-două căpățîni. Dacă nu, trec mai departe, la o altă tejghea. Damnoen Saduak nu e Piaţa Matache, aşa cum, între noi fie vorba, Thailanda nu-i România. Banala operaţiune vînzare-cumpărare se face aici invers. Cumpărătorul se prezintă dis-de-dimineaţă pe o limbă de pămînt şi se pune pe aşteptat. După un timp, îşi face apariţia şi vînzătorul, mai precis, tejgheaua acestuia. Spun tejghea, deoarece, spre deosebire de Piaţa Matache, Damnoen Saduak are drept tejghele nişte bărci cu motor. Acestea vin pe canale pînă la Piaţă şi, dintr-o mişcare scurtă, însoţită de un păcănit amintind de cel al unui elicopter aruncător de napalm, îşi lipeşte burta de malul de piatră. Deşi barca e plină cu zarzavaturi şi deşi ea se află pe apă, totuşi, proprietarul n-o leagă de un ponton. O ţine lipită de mal cu mîna. Cumpărătorul se apleacă, preocupat, totuşi, să nu vină de-a berbeleacul în apa suspect de tulbure, alege marfa, o întinde vînzătorului, acesta o cîntăreşte, dedîndu-se la o întreagă echilibristică pentru a ţine pe loc lădoiul plutitor şi, după ce încasează banii, i-o întinde cumpărătorului. Astfel că, spre deosebire de Piaţa Matache, Damnoen Saduak e o piaţă plutitoare sau, mai bine zis, o piaţă care nu stă pe loc.
Toate bune şi frumoase!
E treaba thailandezilor că se dedau la acest comerţ cu fundu-n sus!
Lucrurile se complică substanţial cînd vine vorba de relaţia Pieţii cu turismul. Toate ghidurile vii sau moarte înscriu în circuitele lor vizitarea Pieţii plutitoare. Nenorocirea nu e că în loc să te repezi pînă la un supermarket pentru a-ţi lua un casetofon, tu te vezi obligat să mergi la o piaţă unde se vinde conopidă.
Nenorocirea e alta.
Dusul la Piaţă e contracost. Astfel, după ce scoatem un dolar de căciulă, ne vîrîm în furnicăraia limbii de pămînt. Suprafaţa strîmtă, scăldată de ape, găzduieşte şi un soi de bazar oriental, unde poţi cumpăra în chip normal, adică de la o tejghea care stă pe loc. Dacă ai avut tăria de a scăpa insistenţelor turbate ale celor care se ţin de tine să te fotografieze (contracost, fireşte) purtînd un şarpe în jurul gîtului sau dînd laba cu o maimuţică, după vreun sfert de ceas de umblat prin Piaţă simţi nevoia unui bilet pentru Spitalul 9. Peste tot eşti strigat, tras de mînecă, urmărit cu străşnicie pentru a ţi se vîrî pe gît cine ştie ce prostioară, ce-ar întruchipa străvechile trădiții ale Thailandei.
Ne dăm întîlnire peste o oră.
Zăpăcit de hărmălaie, mă prezint la locul de contact cu vreo jumate de oră mai devreme. Cînd vin şi ceilalţi, ne urcăm în nişte pirogi şi o luăm pe canale. Asta, evident, după ce am mai scos cîţiva dolari! Timp de vreun sfert de oră, cît rătăcim pe ape, luăm cunoştinţă de un adevăr ce ne scăpase:
Damnoen Saduak nu se reduce la ochiul de pămînt pe care-l vizitasem.
Piaţa plutitoare cuprinde numeroase canale pe post de străzi. Arterele trec pe lîngă case, dar şi pe lîngă magazine. În aceste condiţii, comerţul se face în ambele sensuri. Unele pirogi aparţin vînzătorilor, care, strigaţi de pe mal, opresc motorul şi trag barca la picioarele desculţe ale cumpărătorului tocmai atunci ieşit din casă. Alte ambarcaţiuni sînt cumpărătoare. Cei din ele vin să cumpere cu barca de la magazinul de pe pămînt. Sensul e acum invers. Cumpărătorul vîsleşte spre mal. Din magazin dă buzna vînzătorul. Nu cu un ciomag, ci cu o faţă de masă, un scaun, un metru de sîrmă ghimpată. Cumpărătorul trage barca la mal, dă banii, ia marfa şi pleacă mai departe. Asta în timp ce pe lîngă ei trec, rînduri-rînduri, ambarcaţiuni pline cu turişti puşi pe fotografiat şi filmat pe bandă.
Dat fiind că atît intrarea în Piaţă cît şi mersul cu şalupa costă, Piaţa plutitoare e una din cele mai rentabile afaceri din Thailanda.
Turistice, evident.