1. Cu Cornel Catană continui acasă, în sufragerie, lucrul la Istoria Literaturii Proletcultiste. Mă amărăște nițel lipsa de vioiciune a textului, dar mă uimește, în schimb, încăpățînarea mea de a lua în serios chintale de maculatură. Și cînd te gîndești că în timp ce eu înghețam la sala trei a BAR, citind și fișînd prostiile astea, la restaurantului Uniunii Scriitorilor, peste drum de Bibliotecă, unii se dădeau dizidenți, deși pe vremuri făcuseră irespirabil aerul literar cu ambițiile lor proletcultiste. Luînd pagină cu pagină, ajungem împreună, eu și Cornel Catană, la următoarea întrebare de baraj:
Cum vor fi putut rezista mari scriitori precum Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu într-un climat în care Vera Muhina apărea mult mai mare decît Constantin Brâncuși?
Altfel, spus, pe tinerii abia ieșiți din găoacea vieții și a talentului îi înțeleg. Nu trăiseră viața literară interbelică, n-aveau de unde să știe ce se scrie dincolo de Cortina de fier, unii poate nici nu auziseră de Brâncuși. Dar marii scriitori? Dar Rosetti, Călinescu? Cum se vor fi simțit ei într-un climat în care se promova iubirea de tip nou și chiar recitarea de tip nou?
2. Spre final cu romanul Incognito a lui Petru Dumitriu. Scrisă pentru a plăcea Occidentului, cartea întruchipează cotitura marelui scriitor de la drumul realismului balzacian combinat cu psihologismul literaturii introspective spre un nou drum, cel al bîiguielii așa-zis metafizice. Pe scriitor îl făcuse măreț forța de a surprinde patimile incendiare, cele care ard pînă la scrum personalități, într-un context de descrieri puternice. Sebastian, personajul principal al romanului, nu mai e nici Elvira, nici măcar Mateica din Drum fără pulbere. E un personaj din staniol, zis și simbol, lipsit de viață, dar umplut de Petru Dumitriu cu cîlții unei filosofii pe placul burtă-verzimii din Lumea Occidentală, în care tocmai ajunsese. Explicabil de ce întîia oară de cînd citesc pe Petru Dumitriu sar pagini întregi cu dialogurile filosofice dintre Sebastian și cei pe care respectivul vrea să-i convertească la filosofia sa, despre ale cărui note de esență nu-mi pot da seama.
Într-un cuvînt, o carte mai proastă decît cea mai proastă carte proletcultistă a lui Petru Dumitriu!
3. Am zis la Tîrgul de carte aceste lucruri despre Rebel al lui Eugen Mihăescu:
Eugen Mihăescu mi-a dat în varianta tipărită la începutul acestei săptămîni.
Deşi la BAR lucrez la un studiu despre închinarea BOR în 1946, prin vizita la Moscova a Patriarhului Nicodim, URSS-ului şi Generalissimului Stalin, totuşi am reuşit să citesc Rebel pînă vineri, ora 17, momentul lansării.
Şi nu doar pentru că sufăr prosteşte (în România) de corectitudine (cum să vorbesc despre o carte pe care n-am citit-o?!), dar şi pentru că Rebel se citeşte cu pasiunea definitorie pentru lectura unei cărţi de aventuri.
Asta ar putea să pară ciudat dacă voi preciza că Rebel e o carte de memorii.
Eugen Mihăescu îşi povesteşte viaţa din copilărie pînă în 1989, dar mai ales istoriseşte aventura colosală care a fost afirmarea sa ca un grafician de excepţie în presa americană.
A ajunge să publici mii de desene în The New York Times şi Time, să semnezi peste 75 de coperte ale revistei The New Yorker, într-un cuvînt, să devii o vedetă a presei americane, e infernal de greu și pentru un american get-beget, d-apoi pentru un român venit la New York ca un rupt în fund în căutare de glorie.
Ca să pătrunzi în redacţiile mai sus menţionate, dar şi ca să rămîi, îţi trebuie nu numai talent, dar şi noroc.
Caracterul poliţist al biografiei lui Eugen Mihăescu e dat de suspansul bătăliei pentru a fi luat în seamă de ştabii redacţiilor şi pentru a nu pierde colaborarea la schimbarea de conducere.
La lansare am spus că Eugen Mihăescu s-a dovedit de o perseverenţă incredibilă în urmărirea ţelului de a se afirma în presa americană.
O perseverenţă pe care am întîlnit-o – am zis, eu ca să par contemporan cu evenimentele – la preşedintele ales al Americii, Donald Trump.
Concentrarea exclusiv pe afirmarea în America – am zis la lansare – îl deosebeşte pe Eugen Mihăescu de mulţi români, care, o dată ajunşi la Paris, la New York, la Roma, în loc să se angajeze în afirmarea ca cetăţeni ai oraşului respectiv, se preocupă obsedant de bătălia politică din România.
Nu de puţine ori m-am întrebat cît de tont să fii ca, ajuns la New York, în loc să-ţi pui în cap să ajungi primarul New Yorkului, te dai de ceasul morții la gîndul că nu ştiu ce partid din România a pierdut alegerile.
Eugen Mihăescu a reuşit un lucru rar în cazul unui român şi mai ales al unui român fără neamuri şi pile în America: Să devină o vedetă a presei americane.
Despre statutul său spune totul momentul în care Richard Nixon i-a cumpărat nişte schiţe publicate de Eugen Mihăescu în New York Times în timpul Watergate.
De precizat pentru înțelegerea mai temeinică a momentului că în timpul Scandalului Watergate, Eugen Mihăescu colabora la New York Times, ziar angajat deplin în bătălia cu Nixon.