Confratele mai tînăr, Mihai Cistelican și-a pus în cap să descopere și să strîngă într-un volum scrierile mele de tinerețe, risipite prin gazete moarte și înmormîntate, fără salve de tun, în depozitele bibliotecilor. Nu știu dacă va reuși să publice editorial producția strînsă printr-o grea muncă de arhivar. Știu însă că nu încetează să mă surprindă trimițîndu-mi articole publicate de mine pe vremuri și evident uitate (de mine, că de alții nu mai vorbesc). Mai demult mi-a trimis următorul e-mail:
„Stimate domnule Ion Cristoiu,
Revin către dvs. cu un articol cules de mine scris de dvs. în Echinox. Eu îl găsesc interesant. Lectură plăcută.
Pe această cale vă transmit că lucrez în continuare la ediție. Dar nu mă așteptam să găsesc atîtea articole.”
Cînd am primit articolul, atașat adresării, n-am avut răgaz să-l citesc, ocupat cum eram cu supravegherea ceaunului în care fierbe supa de găluște a politicii românești. Dat fiind că am avut în aceste zile un timp și pentru lectură, l-am citit și, vorba lui Cistelican, mi s-a părut interesant. A apărut în Echinox, II, nr. 4, apr. 1970, p. 16., înainte, deci, de Tezele din iulie. Deși unora li se va părea atins de comanda socială a vremii, eu îl găsesc de actualitate și l-aș publica și acum. În definitiv, Lenin nu poate fi scos din Istorie:
„Lenin sau neliniștea dialecticii
Extrem de talentat, totdeauna silitor și ordonat, Ulianov a luat premiul întîi în toate clasele, iar la absolvirea liceului a fost distins cu medalia de aur, ca cel mai demn prin succesele sale la învățătură, prin dezvoltarea și comportarea sa.”
Aceste cuvinte, aparținînd directorului liceului din Sibirsk, prevedeau tînărului de 17 ani o strălucită carieră universitară. Și vine cinci decembrie 1887! Studentul Vladimir Ilici Ulianov, care asimila într-un an cunoștințele teoretice cît alții în patru, părăsește universitatea Kazan în semn de protest față de regulamentul antidemocratic. A însemnat momentul de cotitură, opțiunea plină de maturitate pentru un drum neliniștit: drumul luptei revoluționare. Printr-un gest hotărît, de om care-și stăpînește destinul, Lenin refuză liniștea din cabinetul de lucru pentru a accepta zarva din Agora. Metafizicii liniștite și abstracte a profesorilor de filosofie, Lenin îi preferă dialectica neliniștită și concretă a luptătorilor revoluționari. Căci Lenin a fost, înainte de toate, un genial revoluționar dublat de un genial teoretician. Sau invers. Cele două laturi ale activității sale, teoretică și practică – nu-și dispută întîietatea; ele sînt inseparabile și au ca rezultat devenirea lui Vladimir Ilici Ulianov în Vladimir Ilici Lenin. Astfel, Lenin îndeplinea dezideratul cuprins în teza a XI-a despre Feuerbach. El era filosoful care nu se mulțumea cu contemplarea teoretică a lumii, ci se angaja în lupta practică pentru transformarea ei. Prin angajarea teoreticului în lupta practică – întreaga activitate leninistă este o întruchipare a dialecticii pe care o revendica apropierea de obiectul concret. Lenin înseamnă dialectica luptei teoretice. Lucrările sale – geniale contribuții la dezvoltarea materialismului dialectic și istoric – nu sînt rodul unei munci speculative de cabinet, ci reflexul înfruntării teoretice reale. Așa cum în unitatea dialecticii negativul revoluționar este o replică la pozitivul reacționar, fiecare lucrare a lui Lenin este o atitudine distructivă, cu rezultatul constructiv, față de curentele teoretice din Rusia începutului de secol: Materialism și empiriocriticism – replică la idealismul machist; Ce sînt „prietenii poporului”și cum luptă ei împotriva social-democrațiilor – replică la narodnicism. Conținutul economic al narodnicismului și critica lui în cartea domnului Struve – replică la marxismul legal; Imperialismul stadiul cel mai înalt al capitalismului – replică la teoriile lui Kautzky. Exemplificările ar putea continua, numărul lor fiind aproape egal cu cel al tuturor lucrărilor teoretice ale lui Lenin, fiecare din ele fiind o acțiune neliniștită a negativului dialectic, care, atacînd pe celălalt, își fundamentează propriile teorii. Lenin înseamnă dialectica făuririi primului stat socialist din lume, experiența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, unică pînă atunci în istorie. Numai cu arma dialecticii politice, dată proletariatului rus condus de către Lenin, se putea învinge într-o situație istorică ce viza să schimbe din temelii istoria. Fiecare etapă a revoluției a creat o excepțională flexibilitate și adaptabilitate politică (fără a părăsi pozițiile partinice, consecvent revoluționare), deziderat a cărui îndeplinire era posibilă numai prin stăpînirea perfecta a dialecticii luptei.
În sfîrșit, pentru mine, Lenin înseamnă atitudine dialectică față de avangarda artistică rusească, înseamnă autorul cuvintelor, „cultura proletară trebuie să apară ca dezvoltarea naturală a sumei de cunoștințe elaborate de umanitate” – îndreptate împotriva proletcultiștilor.
Acest spirit dialectic a domnit în timpul vieții lui Lenin și în anii următori morții sale, promovînd un climat de libertate și discuție în toate privințele. În acest sens, este semnificativ un document oficial elaborate în 1925 – Asupra politicii Partidului în cîmpul literaturii în care se spune printre altele: „Partidul trebuie să se pronunțe pentru o liberă emulație între diferitele grupări și tendințe… Nu se poate admite ca un decret al Partidului să acorde un monopol legal, în literatură și în domeniul editorial, unui grup sau unei organizații literare oarecare. Sprijinind material și moral literatura proletară tînără, ajutîndu-i pe tovarășii de drum, Partidul nu trebuie să dea monopolul nici unui grup, fie el cel mai proletar din punct de vedere ideologic; aceasta ar însemna, înainte de toate, distrugerea a însăși literaturii proletare” și rezultatul acestei atitudini dialectice față de problemele avangărzii înseamnă, printre altele, Armata de cavalerie a lui Babel, Crucișătorul Potemkin al lui Eisenstein și – unul dintre cele mai originale poeme ale literaturii moderne – Vladimir Ilici Lenin de Maiakovski.
Și iarăși ne întoarcem la anul în care tînărul de 17 ani se angajează în lupta revoluționară. Pentru mine, acest lucru este de o importanță covîrșitoare.
A refuza drumul sigur și liniștit al carierei științifice și universitare pentru drumul zbuciumat și întortocheat al luptei politice-revoluționare, cînd termini liceul cu medalie de aur și ai excepționale înclinații teoretice, nu e semnul unui simplu curaj, ci al unei încrederi nemărginite în drumul ales. Astfel ajungem poate, la cheia înțelegerii destinului lui Vladimir Ilici Ulianov, devenit mai tîrziu Lenin – conducătorul primului stat socialist din lume și fondatorul etapei contemporane a marxismului: încrederea în temeiurile luptei revoluționare, în posibilitățile de a transforma lumea cînd acțiunea ta se bazează pe cunoașterea lumii în resorturile ei cele mai intime.