Mai zilele trecute, la conferinţa de presă de la Cotroceni, domnul Ion Iliescu s-a pronunţat împotriva a ceea ce domnia sa a numit reabilitarea lui Ion Antonescu. Că o anumită parte a presei (cu excepţia României Libere) n-a reacţionat prompt la această provocare prezidenţială, e perfect explicabil.
Deşi adversară a domnului Ion Iliescu, ea s-a ferit să puncteze.
Motivul?
În ridicola dispută Antonescu – Regele Mihai, o anumită parte a presei luptă împotriva primului. Surprinzător a fost însă un alt lucru: presa naţionalistă a tăcut hoţeşte. Ea, care pînă nu demult se întrecea în cîntări ostăşeşti la adresa Mareşalului, nu numai că n-a ridicat mănuşa aruncată de domnul preşedinte, dar, mai mult, ca la un „Drepţi!” de la sine înţeles, n-a mai scris un rînd despre Ion Antonescu. Am avut astfel, ca şi în cazul semnării Tratatului româno-sovietic, imaginea mizeriei morale în care se bălăcesc publicaţiile naţionaliste. Patriotismul de care fac atîta paradă nu e altceva decît o subtilă diversiune. Campaniile lor antimaghiare şi antisemite sînt perdeaua de fum în spatele căreia cei ce le-au ajutat şi le ajută să apară trag sforile pentru rămînerea la putere. Cea mai mică încruntare politico-ideologică la Cotroceni provoacă în redacţiile României Mari şi ale revistei Europa tulburări sufleteşti de proporţii.
Ion Iliescu dă curs îndemnurilor din afara ţării
Ar fi destul de uşor să facem din declaraţia d-lui Ion Iliescu un nou punct de plecare în polemica dusă cu politica domniei sale. Ne-ar ajuta enorm într-un asemenea gest trecutul comunist al domnului preşedinte. Am putea evidenţia, fără prea mare osteneală, că antipatia faţă de Mareşal e urmarea directă nu atît a experienţei comunismului ceauşist, cît mai ales a copilăriei sub comunismul Anei Pauker. Ne-ar ajuta, de asemenea, limbajul de lemn în care a fost formulată opinia împotriva Mareşalului Antonescu.
Dl. Ion Iliescu a vorbit presei din anul 1991 ca în manualul provizoriu de Istoria României din anii ’50.
Ar fi însă simplist să procedăm astfel.
Dl. Ion Iliescu nu poate fi atît de inabil politiceşte încît să pună la îndoială public, doar de dragul unor reminiscenţe comuniste, pe Mareşalul Antonescu, personalitate care continuă să-i fascineze pe români. Realitatea, adevărata realitate e alta. Declaraţia d-lui Ion Iliescu, răspunzînd unei întrebări puse de un corespondent străin, e un gest diplomatic. Prin ea, preşedintele ţării dă curs unor presiuni internaţionale tot mai crescînde în ultimul timp. E vorba de neliniştea, exprimată în presă şi prin canale diplomatice, în legătură cu semnificaţiile reabilitării Mareşalului Ion Antonescu. În acest proces, mulţi ziarişti şi diplomaţi cred a ghici expresia unei spectaculoase creşteri a antisemitismului în ţara noastră. De asemenea, aceiaşi diplomaţi şi ziarişti văd în reabilitarea lui Ion Antonescu o încercare a României de a pune la îndoială justeţea războiului dus de Aliaţi împotriva Germaniei hitleriste. Din anumite motive, Mareşalul Antonescu e înscris definitiv în tabăra conducătorilor fascişti care s-au ridicat împotriva democraţiilor apusene.
În ce ne priveşte, în discuţiile avute cu unii ziarişti străini, cu membri ai unor ambasade de la Bucureşti, am încercat să avertizăm că întreagă această nelinişte e urmarea unei grave erori de apreciere a procesului de reabilitare prezentă a Mareşalului Antonescu.
Iată pe scurt, ce am încercat să arătăm.
O personalitate a trecutului simplificată butucănos de propaganda comunistă
Mareşalul Ion Antonescu e o personalitate complexă şi contradictorie a istoriei noastre naţionale. Ca toate personalităţile de acest gen, el nu poate fi simplificat prin reducerea grosolană la o singură dimensiune. Timp de peste 40 de ani, propaganda comunistă n-a făcut altceva decît să ne înfăţişeze o caricatură primitivă, un clişeu de memorat la lecţiile de învăţămînt politic. În perioada comunismului de tip stalinist, violenta simplificare a personalităţii lui Ion Antonescu şi-a avut cauza în războiul din Est. Cu tot naţionalismul afişat în anii Ceauşescu, puterea comunistă n-a avut îndrăzneala să afirme public adevărul despre o personalitate care se remarcase tocmai prin lupta împotriva bolşevismului.
Adevărul istoric era însă altul.
Şi cum însuşirea adevărului istoric nu poate fi împiedicată nici în cea mai neagră dictatură, falsificarea violentă a realităţii despre Mareşal a avut un efect contrar celui scontat de aparatul propagandistic.
Pe căile subterane ale conştiinţei colective s-a creat un adevărat cult al Mareşalului. Enormul succes al Delirului, romanul prin care Marin Preda încerca să spună adevărul despre Mareşal, se explica şi prin această nevoie de compensare, resimţită de conştiinţa colectivă. Deosebita insistenţă jurnalistică şi editorială de după decembrie 1989 îşi are una dintre cauze în procesul firesc de înlăturare a unui tabu. Golul creat timp de peste 40 de ani a trebuit umplut. Presa şi editurile s-au ocupat de Mareşalul Antonescu pentru a răspunde unei nevoi a opiniei publice.
Dar nu numai atît.
Am mai arătat cîndva că spiritul colectiv funcţionează şi după legea compensaţiei. După ani şi ani de negare tendenţioasă, e normal ca spiritul colectiv să exagereze azi în cealaltă direcţie. După un timp de cult exagerat al lui Antonescu va veni, probabil, şi momentul privirii lucide, echilibrate. Iată de ce, exagerările prezente, constînd în evidenţierea exclusivă a trăsăturilor pozitive ale personalităţii Mareşalului, nu-şi au cauza într-o creştere spectaculoasă a naţionalismului românesc, aşa cum se tem unii ziarişti şi diplomaţi străini, ci într-un simplu proces socio-cultural.
Prezentul actualizează doar anumite dimensiuni ale trecutului
Trecutul nu e niciodată mort.
El se află într-o permanentă mişcare din perspectiva prezentului. În orice moment al ei, societatea actualizează o personalitate a trecutului nu în întregime, ci numai după acele dimensiuni care interesează prezentul. Mareşalul Ion Antonescu e o personalitate complexă. Din întregul ei, societatea românească postrevoluţionară a actualizat şi a cultivat numai anumite laturi.
Iată de ce, înainte de a ne pronunţa într-un fel sau altul asupra reabilitării lui Ion Antonescu trebuie să ne întrebăm ce aspecte ale personalităţii sale emoţionează opinia românească actuală. Altfel spus, ce înseamnă pentru noi, cei de azi, Mareşalul Ion Antonescu. Mulţi diplomaţi şi ziarişti străini văd simplist în Ion Antonescu pe unul dintre conducătorii statelor împotriva cărora au luptat Aliaţii. Alături de Hitler – susţin aceştia – Mareşalul a fost unul dintre adversarii coaliţiei antihitleriste. A-l reabilita ar însemna o sfidare adusă luptei popoarelor împotriva fascismului.
Nimic mai fals, nimic mai simplist decît această judecată.
Realitatea Istoriei e mult mai complicată. Documentele acumulate pînă acum despre cel de-al doilea război mondial ne arată că a venit momentul ca sensurile şi cauzele marii conflagraţii să fie rescrise. E limpede azi, după denunţarea Tratatului Ribbentrop-Molotov, că una dintre cauzele celui ce-al doilea război mondial a constituit-o politica agresivă a Uniunii Sovietice sub conducerea lui Stalin. Desigur, Uniunea Sovietică a devenit în cele din urmă aliata marilor puteri democratice în lupta împotriva totalitarismului fascist. Nu poate fi omis însă, fără riscul unor grave falsificări a istoriei, faptul că în prima parte a războiului Uniunea Sovietică a fost aliata Germaniei în lupta împotriva democraţiilor europene, în tendinţa de cucerire a Europei.
Agresiv ca şi Hitler, Stalin a invadat Polonia, Finlanda, ţările baltice, Basarabia şi Bucovina. Aceasta în timp ce Hitler, celălalt cotropitor, punea stăpînire pe o altă parte a Europei. E greu de prevăzut ce soartă ar fi avut continentul dacă alianţa celor două totalitarisme ale secolului ar fi funcţionat perfect. Hitler îşi dă însă seama destul de repede că Pactul de neagresiune e pentru Stalin un bun pretext de a-şi extinde stăpînirea dincolo de hotarele stabilite prin clauzele secrete ale înţelegerii. De aceea, Germania se va năpusti asupra Uniunii Sovietice. Pe plan european are loc o răsturnare a alianţelor. Foştii prieteni devin adversari. Foştii adversari se aliază. Cel de-al doilea război mondial are astfel două etape, care alcătuiesc un tot unitar.
Războiul dus de Mareşal a fost un război drept
Din nefericire, propaganda antifascistă postbelică, mult alimentată şi de intelectualii de Stînga, a trecut sub tăcere primul moment – cel al alianţei Hitler-Stalin – pentru a se concentra exclusiv asupra celui de-al doilea moment, cel al alianţei URSS –, puterile democratice, în lupta împotriva hitlerismului.
Acum însă, cînd comunismul s-a prăbuşit, cînd înşişi sovieticii au denunţat tratatul Ribbentrop-Molotov, a venit momentul unei priviri mult mai apropiate de adevăr. Din cel de-al doilea război mondial nu poate fi exclusă lupta popoarelor europene împotriva agresiunii sovietice. Ea trebuie să aibă aceeaşi valoare ca şi lupta popoarelor împotriva totalitarismului fascist. Ba mai mult, din perspectiva a ceea ce ştim azi, războiul dus de URSS împotriva Germaniei hitleriste n-a fost altceva decît războiul pentru instaurarea totalitarismului comunist pe locul lăsat liber de alungarea fascismului. Fascismul înlăturase democraţiile. Zdrobirea lui de către sovietici n-a însemnat reinstaurarea democraţiei, ci a unui alt totalitarism: cel comunist. Istoria de pînă acum ne demonstrează clar că orînduirea comunistă dictată de trupele sovietice în drumul lor către Berlin, a fost practic o ocupare rusească a ţărilor respective.
Glorios trîmbiţat, 9 Mai 1945 nu e numai Ziua Victoriei împotriva fascismului, ci şi Ziua victoriei comunismului împotriva democraţiei. De fapt dacă ne gîndim bine, cel de-al doilea război mondial s-a încheiat nu în 1945, ci în 1989. Altfel spus, în anul cînd popoarele Europei s-au eliberat şi de sub ocupaţia comunistă sovietică.
În acest context, războiul dus de Antonescu a fost un război drept, de eliberare a unui teritoriu ocupat de un agresor. N-are rost să înşirăm aici argumente deja cunoscute: alianţa Mareşalului cu Germania ca o modalitate de a descuraja o posibilă invadare a României de către U.R.S.S., simpatiile pro-engleze ale Mareşalului, permanenta precizare că războiul pe care îl duce e îndreptat împotriva Uniunii Sovietice şi nu împotriva democraţiilor occidentale, faptul că armata română a trecut Prutul pentru a recupera teritoriile răpite de sovietici. Fundamental rămîne faptul că România nu poate fi înscrisă în rîndul puterilor fasciste. Ea n-a dorit să ia nici o bucată de pămînt străin. Războiul din Est a fost un război împotriva unui agresor.
Iar în ce priveşte regimul intern, istoricii au exclus demult eticheta proletcultistă de regim fascist.
Nici un român nu vede în Ion Antonescu un cotropitor
Această latură fundamentală a personalităţii Mareşalului e actualizată în România postrevoluţionară. Nici un român nu vede în Ion Antonescu un fascist cotropitor. Reabilitarea Mareşalului îşi are temeiul în lupta sa pentru reîntregirea ţării. Aparţine tradiţiei noastre naţionale cultivarea bărbaţilor de stat care au pus mai presus de toate independenţa şi suveranitatea ţării. Pe tot parcursul comunismului pro-sovietic, Mareşalul a simbolizat voinţa noastră de independenţă faţă de agresivitatea vecinului de la Răsărit şi faţă de orice agresivitate externă. La mitizarea lui Ion Antonescu a contribuit din plin şi sfîrşitul său tragic. Spiritul colectiv nu putea fi înşelat. Aşa-zisul Proces al marii trădări naţionale a fost o parodie.
Din documentele cunoscute pînă acum se conturează limpede că Mareşalul Antonescu n-a dus o politică fascistă faţă de evrei. Prin raportare la ce s-a întîmplat în alte ţări, evreii din România n-au fost masacraţi sau trimişi în lagăre de exterminare. Desigur, regimul antonescian a promovat o serie de măsuri rasiale. Principala lor cauză trebuie căutată în presiunile făcute de nemţi în această direcţie. Atît promulgarea, cît şi aplicarea lor, au stat însă sub semnul unei toleranţe specifice poporului român. Oricît ar părea de ciudat, această politică aparte dusă faţă de evrei constituie una dintre dimensiunile prin care România de azi îl reactualizează pe Mareşal. Atitudinea diferită faţa de evrei a regimului antonescian, atitudine, care îl singularizează între alte state aliate Germaniei, a fost şi este un motiv de orgoliu pentru români. Iată de ce reabilitarea lui Ion Antonescu nu e în nici un caz expresia unui curent antisemit. Ba mai mult, aşa cum arătam mai sus, el reprezintă expresia unei împotriviri faţă de orice tentativă de antisemitism. În ciuda acestei evidenţe, anumite cercuri evreieşti din ţară şi din străinătate văd în reabilitarea lui Antonescu un moment al unui antisemitism în creştere. Percepţia porneşte de la o realitate: publicaţii antisemite ca Europa şi România Mare îl cultivă pe Ion Antonescu. Citind însă cu atenţie aceste publicaţii, vom constata că personalitatea Mareşalului e cultivată din nostalgia unei dictaturi militare în România şi nu pentru că Ion Antonescu ar fi pentru ele simbolul antisemitismului.
Paradoxul însă e altul.
Într-un interviu acordat României Libere, dl. Moses Rosen identifică drept semn al antisemitismului faptul că unele publicaţii (domnia sa se referea expres la cotidianul Dimineaţa), neagă responsabilitatea lui Antonescu în pogromul de la Iaşi. Lăsînd la o parte faptul că istoricii au stabilit clar implicarea armatei germane în acest masacru, demonstrînd că românii n-au avut nici o vină, logica d-lui Moses Rosen ni se pare uşor ciudată. Din faptul că societatea românească de azi refuză să pună pe seama lui Antonescu responsabilitatea pogromului de la Iaşi nu rezultă deloc o atitudine antisemită prezentă.
Dacă am fi antisemiţi, am căuta să evidenţiem antisemitismul lui Antonescu, să-l apreciem pe Mareşal pentru o asemenea politică. Or, cei criticaţi de dl. Moses Rosen polemizează tocmai cu cei care se străduie să facă din Mareşalul Antonescu un fascist de ultimă speţă.
Culpabilizarea poporului român
De fapt, ca să fim drepţi, trebuie să recunoaştem că atitudinea d-lui Moses Rosen, ca şi a anumitor cercuri evreieşti din ţară şi din străinătate, se înscrie într-o campanie greu de surprins în motivaţiile sale profunde: culpabilizarea poporului român. Nu ştim, s-ar putea ca domnia sa, ca şi anumite cercuri evreieşti din ţară şi din străinătate, să fie convinse că istoria poporului român se caracterizează printr-un antisemitism fundamental. N-are rost să demonstrăm aici că adevărul e altul. Că poporul român s-a caracterizat, de-a lungul istoriei sale, tocmai prin toleranţă faţă de minorităţile naţionale.
Mult mai important e altceva.
Că poporul român nu împărtăşeşte această culpabilitate şi că el va refuza organic orice tentativă de a-l transforma într-un popor fascist de genul celui german din cel de-al doilea război mondial. E ciudat, dar nici în timpul comunismului stalinist, cînd negarea trecutului românesc devenise politică de stat, nu s-au manifestat astfel de tentative de culpabilizare a poporului român, de identificare a acestuia cu un asasin colectiv de evrei.
Oricum, nici pe vremea Anei Pauker, Parlamentul ţării n-a comemorat – cum a făcut-o nu demult Parlamentul României – victimele pogromului antisemit din ianuarie 1941.
Asistăm azi, prin unele publicaţii bizare, subvenţionate obscur, la unele tentative de antisemitism.
Sînt gesturi grosolane, de un primitivism greu de imaginat în anul de graţie 1991. Sînt gesturi izolate, efecte ale năucelii din mintea unor rătăciţi în presa românească de azi. Societatea actuală le tratează cu indiferenţă, pentru că ele nu exprimă altceva decît o simplă bizarerie publicistică. A le exagera în chip nepermis, împingîndu-le pînă la proporţiile unui antisemitism al întregii societăţi româneşti actuale, ba chiar şi ale istoriei poporului român, reprezintă un gest primejdios din punct de vedere politic. La fel de bizară ca şi articolele antisemite, alarma privind creşterea antisemitismului în România nu serveşte nimănui. Nici poporului român, care s-a dovedit şi se dovedeşte străin de astfel de tentative. Nici comunităţii evreieşti interne şi internaţionale, care nu trebuie să uite că România a fost ţara care a găzduit cîndva pe evreii fugiţi de sub teroarea ţaristă, ţara care n-a trimis nici un evreu la Auschwitz, ţara care, sfidînd puterea sovietică, a păstrat relaţiile diplomatice cu Israelul şi a contribuit la realizarea acordurilor de la Camp David.(Expres Magazin, 19 iunie 1991)
(Proză politică din volumul recent apărut la editura Martorul clipei: Ion Cristoiu, Cui i-e frică de Mareșalul Antonescu?)