De la Otopeni cu avionul de Frankfurt merg și niște americani, alcătuind un grup lipsit de organizare. Cum îți dai seama că sunt americani și nu japonezi?
- 1) N-au ochi oblici.
- 2) Au printre ei un negru și o negresă.
De cînd America a fost lovită de curentul Black Lives Matter, nu numai la televiziuni sau în filme, dar și în realitate, unde sunt americani trebuie să apară și un negru. Îmi imaginez ce s-a întîmplat. Potrivit unui Ordin Executiv al Casei Albe, nici un grup de turiști americani nu se poate îmbarca în avion dacă n-au făcut rost și de un negru. Regula e valabilă și cînd e vorba de grupuri organizate. Pe aeroportul din Amsterdam, dacă se întîlnesc mai mulți americani albi ca să poată merge împreună prin aeroport trebuie să pornească în căutarea unui negru. Nu neapărat american, deoarece pentru europeni și negrii din Africa pot trece drept negri din America. După ce dau de el, contra unui bacșiș, îl iau cu ei în drumul către sala de îmbarcare. - 3) Sunt grași sau dezvăluie un viitor de grași judecînd după înfățișare.
- 4) Sunt în pantaloni scurți.
- 5) Se simt ca la ei acasă la Otopeni. Știu că România e o bază militară americană.
- 6) Cară cu ei rucsacuri, hanorace, saci de dormit, valize din care ies colțurile pernelor. De parcă s-ar muta dintr-o locuință într-alta.
Lîngă mine, pe unul dintre scaunele de plastic înșirate de a lungul peretelui, stă o bătrînă (senioară, ca să fiu corect politic) cu o valiză de pînză și o sacoșă de plastic. Valiza își permite s-o lase jos, chiar dacă o ține între genunchi, să nu i se fure. Sacoșa, nu. Stă cu sacoșa de plastic în mînă de-ai crede că e legată de încheietură, ca o valijoară dusă de un curier special.
*
Vocea unei tipe optimiste anunță c-a început boardingul. Tabloul cu Plecările vorbește de două avioane într-unul singur. Cei cu instinct sigur cînd vine vorba de opțiuni rapide și categorice se așează imediat la deskul unde juna rupe deja biletele. Alții – numeroși – se instalează la celălalt desk. Cred că acolo se trece pentru celălalt avion. Cînd jumătate dintre ceilalți călători au plecat spre autobuz se trezesc și ei să întrebe. Li se răspunde că deskul e unul singur. Nu de alta, dar nu e vorba de avioane diferite, ci de numere diferite.
*
La intrarea în avion te întîmpină o stewardesă cu capă, mai ceva decît o hatun din filmele turcești cu sultani, pe cît de înțelepte, pe atît de războinice.
*
Americanii se luptă cu bagajele care nu încap în compartimentele de sus. Le sar în ajutor stewardesele. Și ele și americanii împing la valize ca niște mineri fruntași vagonetele din jurnalele de Actualități ale socialismului real. În dreapta mea, pe celălalt rînd, își prind centurile două fetișcane vesele, în sandale cu bretele și fuste scurte, de sub care ies pulpele bronzate. Au aerul că merg la plajă. În stînga mea, pe rîndul meu, o femeie cultă citește un cărțoi. Așa se pare. În realitate ascultă la căști manele.
*
W.C.-urile publice sunt spațioase ca niște hale. E și normal. De aia li se spune publice. Sunt destinate publicului, și publicul – vorba Vetei de la Mall – e mulți. Pe aeroportul din Frankfurt, dau peste o excepție. Încerc să intru pe ușa dezvăluită a fi o toaletă de legendarul omuleț în nădragi. Bușesc zdravăn un ins care se spală pe mîini sîrguincios. Ca toți cei care se spală pe mîini într-o baie, în timpul operațiunii se privește în oglindă. Prilej de a-și verifica dacă dinții îi sunt la locul lor. Insul e în maiou. Mai ceva decît la baia de acasă.
Peste drum, o altă ușă cu omuleț. WC-ul e ca o cămară pentru murături. O singură cabină, o singură chiuvetă, două pisoare, din care unul e out of the work. La pisoar e coadă.
*
Spre surprinderea mea, după aterizarea la Frankfurt, nu ne verifică nimeni pașapoartele. Ajungem la Terminalul 1, poarta A 53 pentru Edinburgh, după îndelungi rătăciri pe coridoarele strîmte ca niște poteci. Urcări și coborîri fără număr, plimbare cu trenulețul fără mecanic. La intrarea în terminal nu ne verifică nimeni de arme și explozibil, deși văd multe fetișcane cu mici rucsacuri în spinare. Posibile cărăușe de explozibil.
Din înalturi, asemenea Duhului Sfînt de deasupra Iordanului o voce ne avertizează că vom fi verificați la urcarea în avion. La poarta A 53 spre Edinburg, o tipă durdulie, în uniformă, mă oprește doar pe mine din șirul de călători. Îmi cere pașaportul. Îl deschide. Trebuie să mă uit la ea. Nu pentru a conchide că-i frumoasă foc, ci pentru a verifica dacă ochii care se uită la ea sunt cei care se uită la ea din poză.
Mi-l înapoiază în cele din urmă.
Nu fără o anume părere de rău că eram cu actele-n regulă. Își dorea, probabil, o întîmplare deosebită, una despre care să scrie pe facebook, în ziua de slujbă, de obicei monotonă.