Concursul județean CEA MAI SEXY VACĂ

Nunta

Consilierul prezidențial Nucă Petre a ținut să aibă o nuntă fastuoasă.

A închiriat Palatul Principelui Nicolae de la Snagov.

O lovitură extraordinară, pentru care mulți îl invidiază. Palatul e tot timpul închis cu cheia, care se găsește prin testament la Regele Mihai. Majestatea Sa n-o poate scoate însă din buzuna­rul de la spate al pantalonilor decît prin hotărîre a Consiliului de Coroană.

Consilierul și-a plătit o transmisie în direct, în Prime Time, la o televiziune privată și și-a asigurat un număr întreg dedicat nunții sale de Analele Academiei Române, secțiunea Memorii istorice.

La masa de seară, el și mireasa au venit într-o limuzină blindată, trasă de șase cai de la Serviciul de Protecție și Pază al Republicii.

Electorale

Dînd curs celor sugerate de consilieri, partidul Să trecem pe Verde!, de nuanță ecologistă, a stabilit cu exactitate conținutul pungii pe care toți candidații urmează s-o dea cadou electoratului din circumscripții. Alături de broșura cu programul partidului și portretul în culori al candidatului, avînd pe verso cîteva vorbe bine simțite, scrise cu mînuța lui, în pungă se găsesc:

Un cozonac, o lumînare, o sticlă de vin românesc (neapărat românesc!), nouă covrigei sărați, un borcan de castraveciori în oțet și un dispozitiv de desfăcut capacele sticlelor de bere altfel decît cu dinții.

Primesc pungă doar cei care au legitimație de membru. Cei care nu dețin așa ceva se pot înscrie pe loc în partid, completînd cererea așezată pe spatele candidatului, nițel îndoit în acest scop.

Toamnă la marginea orașului

La marginea Marelui Oraș, la mahala, de acolo de unde cei din Centru și de prin apropiere spun că se vede Giurgiu.

E o după-amiază de toamnă rece, sub soarele mai mult decorativ, decît real, ca un președinte de republică latino-americană.

Copacii sunt încă verzi, deși ici-colo se zăresc petele ca de cancer ale veștejirii. Flori zdravene, rezistente la brumă, se văd printre gardurile din lemn tăcut, cotropite de frunzele mari, galbene, ale
viței-de-vie.

E în totul din jur o mizerie uscată, de lume răgușită. Gîște sărace, lăsînd în aer fulgi plini de găinaț, se bălăcesc într-un ochi de apă tulbure. Trece alene, legănîndu-se burghezo-moșieresc, un cîrd de rațe, în frunte cu un rățoi colorat fistichiu. Doi băiețași jerpeliți, în tricouri murdare și teniși rupți, chinuie un cățelandru. Cei mai mari scriu pe asfalt, cu bicicleta, opturi primejdioase sau șoptesc vorbe cu subînțeles fetișcanelor în pantaloni roșii și bluze cu buricul la vedere, care chicotesc gîdilat, ațîțate, fără s-o știe, de ce lasă să se înțeleagă vorbele băiețandrilor.

Trece o înmormîntare.

Un camion plin cu flori ofilite în soarele iute al verii, cu obloane­le date jos. Din maldărul de flori, aproape înăbușit de ele, se vede cu greu sicriul deschis. Cîțiva copii în cămăși cu mîneci scurte, tunși chilug, stau pe banca de lemn de lîngă sicriu, nedumeriți de ce se întîmplă cu ei și în jurul lor. Sînt nepoții mortului sau ai moartei, puși acolo de părinți, cu îndemnul de a plînge. Nu plîng, sînt mai degrabă veseli, ca de o nouă joacă.

Cu capetele plecate, fără să vadă unde așază pasul, merg în urma camionului, ținîndu-se de oblon, neamurile mortului. O fe­meie în negru – nevasta – e susținută de doi bărbați în vîrstă, cu fețele adînc preocupate.

Un saxofon, un acordeon și o tobă – orchestra – interpretează un cîntec funebru în ritm de foxtrot.

Pe poarta primei case a cartierului, deasupra bucății de sîrmă care ține loc de mîner, proprietarul a fixat o tăbliță avertisment:

Cîine arțăgos!

N-are nici un cîine, d-apoi unul arțăgos! Fiind prima din acest cartier de pensionari, bîntuit în campaniile electorale de echipele tuturor partidelor, casa e cea mai expusă vizitelor inopinate.

Ca să nu se pomenească tocmai cînd îi e lumea mai dragă cu vreo echipă care să-i promită creșterea punctului de pensie, gospodarul a născocit anunțul cu cîinele arțăgos.

Pe singurul stîlp de electricitate care n-a fost furat încă se decolorează iremediabil steagul Uniunii Europene.

La anticariat

Din încăperea uriașă, ca o sufragerie de vilă, burdușită de cărți orînduite pe rafturi sau trîntite pe jos, în stive, ca lemnele de foc, se intră în biroul propriu-zis. Aici stau în picioare, fără a fi nevoie de așa ceva, ajutoarele lui nea Calistru, anticarul:

Niște tineri spătoși, cu aerul de neîngrijiți pe care-l afișează, de regulă, geniile neînțelese din filmele de pe canal Arte.

Lîngă un scăunel fără spătar, dintre acelea întîlnite prin bucătăriile din vitrine, stă în picioare nea Gogu, un fel de adjunct al lui nea Calistru, de fapt trimisul special al acestuia după bere. Pe un taburet din cămăruță, tresare din cînd în cînd într-un tril voios telefonul negru, al cărui receptor apasă o furcă înaltă și subțire.

Un aparat care nu se mai fabrică azi. E al lui nea Calistru, care se mîndrește cu el și declară că nu-l vinde pentru nimic în lume.

Îl va dărui, după moarte, Muzeului Luvru. Nu oricum, ci cu condiția să fie expus împreună cu o tăbliță aurită:

Dăruit de nea Calistru.

Dacă reușești să sari peste lemnele, cratițele și măturile arun­cate pe jos, împreună cu cărțile, multe dintre ele ferfeniță, ajungi la mica toaletă a anticariatului, prevestită de un prosop jilav, spînzurat de clanța ușii.

Cînd e mahmur și deci cînd îl lovește generozitatea, nea Calistru te întîmpină cu invitația de a trage o dușcă. Nu scapi de el pînă nu bei din țuica sa bănățeană, refuzul categoric interpretîndu-se ca un gest de ostilitate față de neuitatul său ținut natal.

De astă dată, nea Calistru îi vorbește însuflețit, despre Banat, unei tinere prost fardate, cu fruntea îngustă, cu urechi mari și obrajii imobili, ca de păpușă. Interlocutoarea trage dintr-un portțigaret cochet, țuguindu-și buzele și aruncîndu-i lui nea Calistru, prin faldurile de fum, priviri menite să-l rănească pe veci. El însă nu le ia în seamă. Nu pentru că ar fi bătrîn, ci pentru că n-are timp. Într-un ceaun de aluminiu, conectat la priza din peretele cu carte românească veche, sfîrîie ademenitor cîteva bucăți de slăni­nă, mîncare specific bănățeană, promisă de el colaboratorilor încă de azi-dimineață.

Tînguirea unui taragot curge din casetofonul așezat pe măsuță numai și numai pentru a întări teza lui nea Calistru că Banatul e fruncea. După nea Gogu, care aduce, în sfîrșit, sticlele promi­țătoare, dă buzna în anticariat un zdrahon într-o dulamă de baci de stînă, cu care nea Calistru se apucă să dialogheze în dialectul bănățean.

Pe fereastră se zgîiesc înăuntru, crezînd că-i vorba de o nuntă, cîțiva inși în drum spre stația de tramvai de la Unirii, fără a ști că s-a desființat azi-noapte.

Alergie

Cățelușele Lia și Vesela, cum le-au botezat bodyguarzii firmei de publicitate, fac alergie la tipii prost îmbrăcați și la roțile care se învîrtesc fără să le ceară lor voie.

Cea mai frumoasă vacă

Deși aflate în război de cîțiva ani, mai precis, de la ultimul scrutin, care diviză politicește conducerea județului, Prefectura și Consiliul Județean au ajuns să ia o măsură comună:

Cele două instituții au anunțat prin presa locală și prin afișe răspîndite în tot orașul că timp de o săptămînă sunt închise pen­tru public.

Le-a obligat la această măsură extremă situația creată de cele douăzeci și cinci de controale care le-au picat pe cap.

Toate au drept obiectiv verificarea unei plîngeri, venită din județ, în legătură cu întrecerea vacilor din ținut.

În urmă cu vreo lună avusese loc la marginea Orașului, pe locul ocupat altădată de oborul de miercuri, Concursul județean Cea mai frumoasă vacă e a mea, primul de acest gen din isto­ria ținutului. Concursului i se acordă o atenție ieșită din comun. Pentru acompaniamentul muzical fusese adusă de la București o bine cunoscută formație de fete. Componentele trioului intitulat Tra-la-la apăreau pe scenă în fuste mai mult decît scurte, de sub care se ițeau chiloțeii tanga. Se fîțîiau încolo și încoace fără sutien și cu părul despletit a pasiune sexuală devastatoare. Premiile fură înmînate de însuși prefectul județului, venit însă singur la mani­festare, ca să n-aibă discuții cu nevastă-sa, bănuitoare cînd venea vorba de fetișcane despuiate.

Se atribuiseră și premii speciale.

Patronul postului local de televiziune prin cablu înmînă Premiul Cea mai fotogenică vacă, decernat după ce vacile înscrise la concurs fură puse să treacă prin fața camerei de luat vederi și să mugească literar, ca în lirica lui George Coșbuc. Fundația Mama și copilul dădu premiul Cea mai maternă vacă, instituit pen­tru a încuraja creșterea sentimentului de mamă iubitoare la vacile cu lapte.

Patronul sexy-shopului din Centru vru să dea Premiul Cea mai sexy vacă, dar autoritățile se opuseră categoric.

Concursul se bucură de un real succes. Se prezentară la acest examen o sută de vaci din tot județul. În vederea întrecerii, vaci­le fură spălate cu șampon, pieptănate după standardele Uniunii Europene de o firmă special creată pentru eveniment și plătită de către Prefectură, cozile le fură împletite după principiul cozi­lor Ilenei Cosînzeana din basmele culese de Petre Ispirescu. În coarnele fiecărei vaci se putea vedea plantată o floare de cîmp. Cele mai multe aveau ochii vii, strălucitori, după ce proprietarii le picurară atropină, pentru a contracara efectul neplăcut intitulat Privire bovină.

În sunetele zglobii ale muzicii de pe scenă, fete în fustițe scurte, mirosind a carne tînără, umblau printre concurente ca să le facă mai cochete.

Îndreptau ici floarea dintre coarne, aranjau colo părul mătăsos sau împleteau la loc o coadă nițel despletită.

Cei mai mulți dintre proprietari le priveau indiferenți. Erau oameni de peste șaizeci de ani. Pulpele unei fetișcane, sînii tresăltînd sub bluziță le spuneau mai puțin decît pulpele vacii din care – socoteau ei în gînd – s-ar putea face o friptură pe cinste sau decît ugerul, a cărui mărime dezvăluie cantitatea de lapte de care era capabilă posesoarea.

Locul întîi reveni unei vaci din Curechiul de Jos, Bălțata, după cum se putea citi pe tăblița spînzurată de grumaz.

Stăpînul, bătrînul Mihai Mihalache, luă premiul cel mare:

Un automobil vopsit în culoarea pe care o dorea cîștigătorul.

Vaca se pricopsi cu o fundiță special comandată la București și cu o iconiță de pus între coarne, ca s-o păzească de lupi și, mai ales, de deochi.

Mult mai important:

I se acordă exclusivitate la toate aparițiile publicitare dedicate laptelui praf.

Aici, în acest premiu, șezu sămînța scandalului care urmă. Stăpînii vacii clasate pe locul al doilea – o familie de pe aceeași uliță – puseră în discuție rezultatele concursului. Făcură nu numai contestație la județ, dar și sesizare penală pentru fals și uz de fals.

Bălțata concurase și cîștigase la categoria Vițici, dedicată junincilor care nu cunoscuseră taurul.

Autorii contestației susțineau însă că Bălțata nu era virgină, așa cum scria în certificatul prezentat juriului. Ea ar fi trebuit să concureze la categoria Vaci, unde, mai mult ca sigur, ar fi pierdut în fața altor concurente, mult mai chipeșe și, mai ales, mult mai serioase, cum îi stă bine uneia care a cunoscut taurul deja.

Contestația nu constituia o prea mare problemă. Cei de la Prefectură o făcură uitată prin sertare. Plîngerea însă dădu mari bătăi de cap Parchetului Județean. Pentru a o soluționa era nevoie de o anchetă în toată regula: realizarea unei expertize de vîrstă de către o comisie de specialitate, interogarea stăpînului și a vacii, convocarea a zeci de martori.

Cum însă Parchetul Județean, asemenea tuturor Parchetelor din țară, traversase nu demult o drastică reducere de personal, con­ducerea decise să dea NUP chiar din clipa cînd primi sesizarea.

Familia vacii nedreptățite nu se lăsă cu una-cu două. Copii după plîngere fură trimise ziarelor și televiziunilor centrale, Avocatului Poporului, ONG-urilor specializate în drepturile animalelor, înde­osebi celor care puneau accent pe tratamentul drept și echitabil al tuturor vacilor, Președinției, ba chiar și înaltei Curți de Justiție de la Strasbourg.

Fiecare dintre instituțiile sesizate luă în serios afacerea și trimise comisii de control la Prefectură și la Consiliul Județean, autorități denunțate de autorii plîngerii drept complice la ceea ce ei numeau nemaivăzuta fraudă de la Concurs.

Prefectura și Consiliul se deschiseseră pentru public după două zile de la anunț.

Comisiile venite în control plecaseră între timp.

La nici o săptămînă după premiere, Mihai Mihalache o dăduse la taur pe Bălțata, astfel că nici un control din lume nu mai putea stabili dacă fusese sau nu virgină în timpul concursului.

Luat la întrebări de autoritățile județene, Mihai Mihalache aduse o motivare convingătoare.

După cîștigarea concursului, zicea el, Bălțata devenise vedeta taurilor din județ, ba chiar și din țară.

Zilnic se prezentau la poartă, pentru a o cere de nevastă, zeci de pretendenți.

Ca să scape de coșmarul ăsta, o dăduse unui taur din sat, cu care ea se știa de mai mult timp, în orice caz, încă de pe vremea cînd era o vacă de rînd.