Vestea se răspîndise cu iuţeală în tot satul. O companie străină vine să sape o groapă uriaşă pe locul unde ședea pe hartă Vintileasa. Se spuneau tot felul de lucruri despre asta. Unii ziceau că specialiştii de la NASA găsiseră un mijloc de a pune la lucru miezul fierbinte al Pămîntului. Dacă se găseau acele puncte de pe glob în care miezul era aproape de scoarţă, se săpa o groapă uriaşă, se umplea cu apă, apa dădea în clocot şi, evident, dînd în clocot, făcea aburi, iar aburii la rîndul lor puneau în mişcare turbinele.
Iar turbinele dădeau energie electrică.
Verde, pentru că excludea cărbunele.
De o simplitate uluitoare.
Ajungea să găseşti locurile în care miezul de foc se apropia de scoarţă.
Vintileasa se găsea într-unul dintre aceste locuri, descoperite de americani abia acum, după lansarea unui satelit dotat cu senzori de detectare a căldurii la mii de kilometrii.
Zvonurile ca zvonurile.
Umblau prin Vintileasa în voie, fără să-i tulbure prea tare pe săteni. Pe aceștia îi tulbura de-a binelea veştile despre intenţiile companiei străine de a cumpăra casele din ditamai jumătatea de sat, mai precis din Vintileasa-Deal, sub care se bănuia că dogoreşte, ca o sobă de tuci încinsă, miezul Pămîntului. Cel puţin aşa susţinea Costică Paranaceu, băiatul cel mare al lui Niţă Paranaceu, fugit din ţară înainte de 1989, şi care-şi făcuse apariţia în Vintileasa cu o lună în urmă. De dimineaţa pînă seara, la poarta gospodarului putea fi văzută o mare de oameni veniţi să se intereseze de afacerea cu cumpăratul caselor în vederea dărîmării. Costică Paraneceu se scula tîrziu. După ce se scula, pierdea o groază de timp cu spălatul şi bărbieritul. Proaspăt îmbăiat (îşi instalase un hidrofor şi un boiler), se aşeza la masă pentru micul dejun – cu cereale, ca americanii – după cum îi informa bătrînul Niţă pe cei veniţi la poartă cu noaptea-n cap. Pînă-şi făcea apariţia domn Costică, mai precis pînă cînd deschidea biroul de reprezentanţă al firmei, amenajat într-un şopron, din care fuseseră scoase lemnele, plugul ruginit şi ieslea vacii, taică-său se întreţinea amabil cu consătenii. Niţă Paranaceu era un bătrîn şmecher. Prea multe lucruri nu ştia despre afacere, şi tocmai de aia se străduia să arate că ştie, dar nu poate spune.
A fost, poate, principala cauză a isteriei care a lovit satul. Costică Paranaceu era din Vintileasa. Avea toate slăbiciunile celor din sat. Statul în Occident, dar mai ales slujba la noua firmă, îl învăţaseră însă să fie corect. Astfel că el le spunea celor veniţi la poartă – după ce deschidea biroul, evident – adevărul despre preţul oferit de companie drept despăgubire pentru case. Nu era prea grozav. Doritorii trecuseră însă prin malaxorul de aluzii, de vorbe cu două înţelesuri, al lui Niţă Paranaceu. Erau încredinţaţi deja că tînărul ascunde ceva, că tot ce spune trebuie interpretat altfel.
Aşa că întreg satul era convins de lovitura dată de cei peste care picase norocul să li se dărîme casele. Cît despre cei cu casele nimerite pe locul viitorului ceaun planetar, ei îşi făceau deja socotelile. Aveau certitudinea că vor primi sume uriaşe, fabuloase, drept despăgubire, mai ales că, deşi nimeni n-o spusese de-a dreptul, prin sate circula zvonul despre forţa financiară uriaşă a companiei.
Se spunea, de exemplu, că respectiva finanţase campania electorală a preşedintelui american, ba chiar şi că-l împrumutase cu bani de buzunar pînă avea să ia salariul de președinte. Unii trecuseră deja la catastif fel de fel de bunuri: o maşină de spălat cu telecomandă, un mixer, un storcător de fructe pentru bunica şi un DVD pentru ăla micu. Alţii se apucară să se împrumute în contul banilor pe care aveau să-i primească. La iuţeală, nişte escroci de la Vidra încropiră o bancă, pentru doritorii de credit.
În plină isterie, pică vestea că nişte muieri de la Bucureşti se ridicaseră împotriva companiei americane sub motiv că săparea gropii şi, mai ales, dărîmarea caselor, ar fi fost o grea lovitură dată tradițiilor românești. Cu documente, dar mai ales cu gură mare, ele se puseră în mişcare în calitate de conducătoare ale Organizaţiei Nonguvernamentale Apăraţi fusul şi catrinţa! Se prezentaseră la redacţiile principalelor cotidiene cu un protest violent împotriva companiei, ceruseră audienţe la Ministerul Culturii, la Ministerul Mediului, ba chiar şi la primul-ministru, organizaseră un miting de protest în Piaţa Victoriei şi alertaseră organismele europene.
În Vintileasa, vestea despre acţiunile ONG-ului nu ajunsese decît cînd primarul comunei primi de la Prefectură o Notă telefonică prin care era informat că ONG-ul Apăraţi fusul şi catrinţa! va organiza un lanţ uman în jurul Vintilesei pentru a marca în chip simbolic nevoia ca satul să fie apărat de modernitatea cotropitoare.
Nota nu-l tulbură prea tare pe primar. Ba chiar, dacă ne gîndim bine, îl lăsă nepăsător. Era obişnuit cu astfel de manifestări. După Revoluţie, se năpustiră peste sat două nenorociri cărora nimeni nu le ştia rostul:
Ciorile şi ONG-urile.
Ciorile asaltau lanurile de porumb, ogrăzile, pentru a şterpeli găinilor mîncarea şi gardurilor de lemn, carii. ONG-urile protestau. La fel de agresiv ca şi ciorile. Împotriva a tot felul de lucruri. A poluării sonore provocate de mugetele vacilor şi scrîşnetul fierăstraielor muşcînd din cheresteaua pentru export, a folosirii mașinilor de spălat în locul spălatului eco, cu mîna, a bodegilor puse în centru și a stîlpilor de telegraf care nu erau prevăzuți cu cuiburi speciale pentru berze, dotate cu senzori care să anunțe satul c-au venit păsările și satul să le iasă în întâmpinare cu tradiționala pîine cu sare.
Se dumiri însă după ce telefonă la Prefectură pentru a se interesa dacă trebuie să participe şi el cu cîţiva săteni deja iniţiaţi şi antrenaţi ca să facă participe la manifestații de protest spectaculoase fără a fi violente. I se răspunse că nu e nevoie. ONG-ul Apăraţi fusul şi catrinţa! se ridica într-un fel tocmai împotriva celor din sat.
De la primărie, vestea se răspîndi în toată Vintileasa cu iuţeala unei telegrame despre un cîştig fabulos la Loto. Puseră în ea niţică otravă şi ai lui Paranaceu, dat fiind că între companie şi ONG-ul cu pricina era un conflict mai vechi. Cei din Vintileasa se înfuriară rău de tot pe muierile alea care n-aveau nicio treabă. Din cauza acţiunii lor compania ar putea să renunţe la cumpărarea caselor.
La început se gîndiră să iasă împotriva lor cu furci și topoare, mai ceva decît cei de la 1907. Primarul, evident de partea lor, dar care nu-și putea permite să intre în gura ONG-urilor (făcea parte din partidul de Guvernămînt și acesta se temea ca dracu de societatea civilă), îi avertiză că fătucile nu veneau singure de la București, ci apărate de un batalion de jandarmi anti-revoltă, înarmați cu tunuri de apă și gaze lacrimogene și urmați îndeaproape de echipe TV, care urmau să transmită în direct evenimentul. Cei mai mulți din Vintileasa făcuseră școala înainte de 1989 și la școală învățaseră despre cumplita reprimare a Răscoalei de către regimul burghezo-moșieresc. De dragul banilor erau în stare de multe. Nu însă de a vedea satul lor ras cu tunul. Printre cei care abia așteptau să li se dărîme casa se afla și Nelu Carozanu, fost achizitor de pene de gîscă, în prezent pensionar. Fata lui cea mare, Constanța, absolventă a unei facultăți de Medicină la distanță și prin urmare incapabilă și să facă o injecție, stătea acasă și, în absența unei slujbe, activa pe facebook. Era una dintre vedetele naționale prin teoriile folosite la explicarea a tot ce se întîmplă. Ea susținea, de exemplu, că Nicolae și Elena Ceaușescu n-au plecat cu elicopterul de pe acoperișul CC. În elicopter s-au urcat, cu știrea lui Atanasie Stănculescu, sosiile lor. Cei doi au stat ascunși într-o încăpere secretă pînă în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, cînd teroriștii, puși la cale de ei, au pustiit străzile Bucureștiului, și au plecat din sediu și din țară cu un tren subteran a cărui linie are gara terminus sub sediul CC și străbate pe dedesubt întreaga țară. Drept răspuns la acțiunea ONG-ului, Constanța Corozanu le propuse celor din sat o contraofensivă pe Internet. Se înfiripă rapid o petiție online în apărarea operațiunii de dărîmare a caselor pe motiv că folosirea miezului va dezvolta energie verde și, în plus, se înființară în sat 100 de ONG-uri ale societății civile. Acestea anunțară la rîndul lor organizarea unui lanț uman în jurul lanțului celor de la Apărați fusul și catrința! în semn de protest față de protestul ONG-ului. Pe piept, fiecare urma să-și prindă un afiș colorat, care înfățișa un ceaun uriaș clocotind deasupra miezului fierbinte al Pămîntului. Imediat, ONG-urile din țară care sprijineau Apărați fusul și catrința! anunțară un lanț uman în jurul lanțului făcut de ONG-urile din sat.
Se prefigura astfel, cum remarca însuși premierul, avertizat de o Notă a SRI, ocuparea întregului teritoriu național cu cercurile concentrice alcătuite din lanțurile umane în jurul Vintilesei.
Din fericire, într-o dimineață, cînd veniră la poarta lui Paranaceu, cei din sat fură întîmpinați de niște străini – canadieni care nu știau românește – și care le spuseră prin semne că foștii proprietari Paranaceu plecaseră la muncă, peste hotare, și înainte de a pleca le vînduseră lor casa. Fiind din Canada francofonă vorbeau franțuzește. Dintre cei veniți la poartă se desprinse un tip din Vintileasa Centru, care știa franțuzește, pentru că făcuse închisoare în Franța, pentru furt calificat din muzee. Deoarece față de alții, furase din instituții de cultură, trecea în sat drept un om cult. Era normal ca vintileștenii de la poartă să-l scoată în față. Bucuroși că au tălmaci, canadienii le spuseră celor veniți să se intereseze cînd începe compania să sape groapa că ei adună de prin sate obiecte folosite pe vremuri, și care azi zac aruncate prin șoproane: juguri, fiare de călcat cu cărbuni, războaie de țesut, osii de căruțe, fuse, clopote atîrnate la gîtul vacilor. Dau bani frumoși în schimbul lor. Cînd auziră asta, cei din Vintileasa uitară de groapa pe care trebuia s-o sape compania pe locul caselor lor. Plecară imediat pe la casele lor, să caute prin șoproane obiectele de care nu erau siguri că le mai aveau, deoarece habar n-aveau ce făcuseră cu ele.