Accident de munca?
În ziua alegerilor prezidențiale, în tot județul s-a înregistrat un singur incident:
Unei babe din Lunca Mare i-a căzut un panou electoral în cap, fără s-o rănească grav, totuși.
Parchetul județean se întreabă unde să încadreze faptul:
La Continuarea campaniei și în ziua scrutinului, la Accidente de muncă sau la Neglijență în serviciu?
Cea care trimite scrisori pe hîrtie parfumată
Catinca Bratu, bibliotecară în Satuscurt.
N-a reușit la facultate și s-a angajat temporar pe acest post.
E îndrăgostită pînă peste cap de Nelu Creițan, proiecționistul Căminului Cultural.
Cît timp acesta face Armata, ea îi trimite scrisori pe hîrtie parfumată. Hîrtia o obține urmînd cu strictețe cele aflate dintr-o revistă dedicată femeii de azi. În articolul respectiv, cititoarele erau sfătuite să procedeze astfel:
Se îmbibă sugativa cu parfumul dumneavoastră! Puneți-o apoi între două coli de hîrtie și țineți-o apăsat o noapte întreagă.
Catinca așeza deasupra celor două foi fierul de călcat. Dimineața vîra scrisoarea în plic, după ce o săruta de câteva ori înfocat, cu buzele proaspăt rujate. Plicul i-l dădea lui Tache Cojocaru, poștașul, în mînă, pentru că n-avea încredere în cutia din fața oficiului.
Într-o vreme avusese dificultăți cu aceste corespondențe. Tache Cojocaru îi spusese că Direcția Județeană a Poștei l-a avertizat să refuze astfel de plicuri, întrucît ele le pot tulbura pe lucrătoarele care le manevrează, tinere și ele, ba chiar îndrăgostite.
Cum de-a sunat Ucigă-l Toaca la 112
De cîteva zile, Poliția județeană e în alertă maximă.
S-au cerut scuturi noi (cele vechi s-au spart în confruntările cu țăranii porniți să-și ia înapoi pămînturile de sub șoseaua și calea ferată București-Iași), s-au umplut ochi mașinile de mitraliat mulțimea cu jeturi de apă, bateriile bastoanelor de șocuri electrice au fost verificate minuțios și, acolo unde a fost cazul, s-a procedat la înlocuirea celor consumate.
Sînt pregătirile standard pentru o intervenție în forță, în scopul de a restaura ordinea publică într-un loc din care s-au primit informații că se pun la cale dezordini.
Față de acestea au avut loc și preparative speciale.
S-a comandat la Centru o icoană a Maicii Domnului, prevăzută cu un geam blindat împotriva pietrelor, și s-au angajat polițiști care absolviseră Seminarul Teologic.
Aceste preparative speciale țin cont că intervenția va avea loc la Schitul Tarnița, unde un călugăr fusese închis în beci și rupt în bătăi de confrații săi de sihăstrie.
Într-o primă fază, dînd curs procedurilor cerute de adaptarea Poliției Române la standardele impuse de Consiliul Europei, șeful IJP îl convocase pe Starețul Schitului la sediu, în prezența Procurorului de serviciu.
Lăsîndu-se binecuvîntat de oaspete, șeful IJP îi dădu o cafea și, după ce-și scoase haina și se desfăcu la cravată, purcese la dialog.
Starețul îi prezentă un raționament perfect.
În călugărul cu pricina intrase Ucigă-l Toaca!
Tot ce întreprinseseră ei la Schit ținea de procedurile standard, prevăzute de Sfînta Evanghelie, în cazul unui muritor posedat de Diavol.
Ucigă-l Toaca a venit în zonă din Iad, pentru a face rost de un fochist. Unul dintre cei care întrețineau focul de sub cazanele de smoală ieșise la pensie.
Cum nu găsise ceea ce căuta – singurul fochist din zonă umbla beat mort de dimineață pînă seara –, Ucigă-l Toaca hotărîse să se întoarcă în Iad pentru a obține aprobarea de a se deplasa într-altă parte a lumii, eventual, în Orientul Apropiat, unde alcoolul era interzis sub pedeapsa cu tăierea mîinii din cot.
Dracul – susținea Starețul în fața Inspectorului-șef, care se prefăcea că-l ia în serios, deși nu credea o iotă din ceea ce auzea – face în mod obișnuit drumul Iad-Pămînt și retur prin intermediul unui biet muritor.
Ca să ajungă pe Pămînt se vîră pe șest într-un păcătos din Iad, unul dintre cei care și-au mai păstrat din vigoare și, după ce respectivul învie, săltînd ratingurile posturilor TV, se furișează afară din el și-și vede de treburi.
Ca să se întoarcă în Iad, procedează într-un chip asemănător.
Pune ochii pe un muritor plin de păcate, de care e sigur că va ajunge în Cazanul cu smoală, intră în el, îl face să moară într-un accident (de mașină, de regulă) și, așezat în trupul păcătosului, ca un cosmonaut
într-o capsulă spațială, ajunge în Iad cît ai clipi din ochi.
Aici, văzînd întunericul din jur, iese din vehiculul uman și dă fuga la Talpa Iadului, pentru a-i fi semnate documentele de călătorie, în vederea decontării.
Călugărul închis de ei în beci e un astfel de muritor, în care s-a vîrît Diavolul pentru a călători pînă-n Iad.
Procurorul, care ascultase atent declarația Starețului, găsi că e momentul unei intervenții strict profesionale:
— Bine, bine, dar de unde știți că a intrat Diavolul în el?!
— De la felul cum se poartă! – se grăbi să răspundă însuflețit Starețul. L-am urmărit cu atenție și am văzut că ține morțiș să moară într-un accident rutier. L-am închis în beci pentru a-l salva de la moartea pe care și-o caută cu lumînarea, ca să zic așa!
În beciul mănăstirii e întuneric ca-n Iad. Crezînd c-a ajuns la destinație, Dracu’ avea să iasă din călugăr.
La cîteva zile după ce și-au închis cu forța confratele, călugării au coborît în beci și au început să bîjbîie prin beznă, căutîndu-l pe Ucigă-l Toaca.
Deși trudiseră o zi întreagă, nu l-au găsit.
Cum n-aveau voie să aprindă nici măcar un chibrit, și-au luat confratele la bătaie, zbierînd:
— Te crezi șmecher?! Lasă că-ți arătăm noi!
L-ar fi omorît, dacă nu intervenea Poliția, după ce însuși Ucigă-l Toaca sunase la 112.
Nu se știe ce s-ar fi întîmplat dacă Poliția s-ar fi pus în mișcare.
Experiențele anterioare dovediseră că, în astfel de cazuri, călugării erau greu de înfrînt.
Intervenția în forță n-a mai avut loc.
Un ofițer de la IPJ, fost călugăr la Ahtos, veni cu soluția salvatoare.
Starețul se trezi într-o noapte cu un e-mail semnat Chiar Ucigă-l Toaca, în care se spunea că a ajuns în Iad.
Alarmat, Starețul alergă la beci.
Aici, căutând prin întuneric, găsi cadavrul călugărului închis acolo de vreo săptămînă.
Se spînzurase de foame!
Sicriul cu termopan
Ion Păvălucă, de 70 de ani, fost cititor de contoare, actualmente pensionar, și-a vîndut casa pentru a comanda un sicriu cu geam termopan în loc de capac și rame de aluminiu, șlefuite prin abraziune.
Capacul sare la cea mai mică atingere dinăuntru, grație unui mecanism cu baterii făcute să reziste un deceniu.
Ion Păvălucă a socotit că în 2000 va fi învierea morților, moment care nu trebuia să-l prindă nepregătit. La auzul trîmbiței celeste, el ar urma să se uite prin geam și, dacă vor fi semne că vine învierea, să azvîrle capacul și să dea fuga la Judecata de Apoi.
Cu cîțiva ani în urmă, mergînd la județ, ca să rezolve ceva cu pensia, a întîlnit într-un bufet expres un profet care i-a zis că la Judecata de Apoi va fi mare aglomerație. Arhanghelii, înarmați cu paloșe, vor ordona mulțimea (miliarde de suflete) într-o coadă uriașă, făcînd de cîteva ori înconjorul Pămîntului. Cei care vor fi printre primii vor nimeri în prima sută de kilometri a cozii și vor avea mari șanse să ajungă în Rai. După prima sută de kilometri, obosit, Domnul va merge la culcare și nu se știe cînd va deschide din nou Biroul.
Ion Păvălucă și-a comandat sicriul prin 1990. După ce s-a lăudat la tot satul, nu de puține ori luîndu-l în spinare și cărîndu-l pînă în Piața din Centru, pentru a-l proba, l-a pus în pod și s-a luat cu alte treburi.
Au trecut vreo cinci ani de cînd urma să vină învierea de Apoi și Ion Păvălucă n-a murit.
Între timp, s-a consumat bateria și cînd a vrut să comande alta, la Florești, de la firma Învierea SRL, a dat peste un fast-food pentru cei veniți la talciocul duminical.
Nimeni de pe stradă nu știa ce s-a întîmplat cu Învierea SRL, mai toți presupunînd însă că dăduse faliment.
Ion Păvălucă a murit anul trecut.
Copiii, care nu știau de sicriul cu geam termopan, i-au luat unul obișnuit.
Mai mult ca sigur, va pierde rîndul la Judecata de Apoi!
Cardurile
La inițiativa noului manager, adus pe bani grei din Anglia, la întreprinderea de Salubritate a Orașului s-au introdus cardurile de salariu.
După ce-au scos prima leafă, dînd în automat cu pumnul, ca să meargă mai repede, țiganii au aruncat cardurile, crezînd că nu mai sînt bune de nimic!
Ghicitoarea
De la poartă, o alee desfundată trece pe sub ferestrele acoperite cu hîrtie de ambalaj, pentru a se opri, după o bruscă întoarcere în loc, în buza scărilor. Înainte de a împinge ușa veche, cu lemnul crăpat pe alocuri, trebuie să te ștergi pe picioare și să tropăi ostentativ pe bucata de pîslă servind drept preș. În antreul îngust e frig. Pe tocul ferestrei, ca într-o vitrină, se înșiră, umăr la umăr, gutui puse la îmbătrînit și borcane cu dulceață, legate la gură și clasificate după etichetă. Pe masa lipită de perete tronează un lighean cu făină, în care stau, încercînd să nu se spargă, cîteva ouă gălbui.
Din antreu dai în sufragerie, și ea neîncălzită, cu o masă de prînz în mijloc și un televizor uriaș, alb-negru, care transmite în direct doar
dacă-i arzi un pumn.
Locatara își duce zilele în ultima cameră, cea de la drum. E o încăpere strîmtă. Pe peretele de deasupra canapelei care servește drept pat, o țigăncușă în ulei își arată, de vreo treizeci de ani și mai bine, un colț de sîn, care nu interesează acum pe nimeni, dat fiind că singurul bărbat din casă, Bătrînul, a murit de mult. În cameră, își mai duc veacul:
O sobă cu gaze, alimentată cu parcimonie, un șifonier cu ușa întredeschisă, un taburet incomod și o măsuță găzduind un aparat de radio de fabricație sovietică.
Stăruie în încăpere un aer dulceag, de medicamente de boală cronică. Prin hîrtia ferestrelor lumina de afară se transformă într-o penumbră stingheritoare.
Sîntem la vreo cincisprezece ani de la Revoluție. Mulți dintre foștii directori de întreprinderi au murit. Alții s-au făcut ditamai capitaliștii.
Cu greu însă cei în viață ar recunoaște în locatara acestei căsuțe de la marginea Bucureștilor pe Tincuța Ștefania, faimoasa țigancă-ghicitoare.
Era pe vremea chemărilor la București. Sute de directori și ingineri-șefi trebuiau să se prezinte luni dimineața, la prima oră, la Comitetul de Stat al Planificării, pentru tot felul de ședințe, care de care mai inutile. Priveliștea le făcea cu ochiul de dincolo de ferestre. De jur împrejurul clădirii se întindea o grădină cu tei înfloriți. Mireasma pronunțată năvălea prin ferestrele deschise. Sub puterea ei, graficele de producție coborau mult mai dramatic. Tabelele atîrnate pe pereți, înfățișînd creșterea și descreșterea productivității muncii în diferite sectoare, se posomorau și mai tare. Era cald, o căldură iute, nefirească, totuși, pentru acea perioadă. Cei prezenți nădușeau în costumul de culoare închisă, sub cămașa albă, sugrumată de cravată. Gîndurile lor zburau departe de sala de ședințe, de tribuna al cărei microfon amplifica muștruluiala ministrului. Aveau atîtea de făcut pînă la tren! La plecare, nevestele le dăduseră o listă lungă de cumpărături, fără de care ei nici nu-și imaginau că s-ar putea întoarce acasă. Aveau de luat ciorapi de damă, fermoare, hîrtie igienică din import, ață de dinți pentru soacră și tichie de clovn pentru ăla micu’. Aveau de luat mai ales de mîncare. În drumul de la gară pînă aici văzuseră cu toții, din tramvaiul cu ferestrele coborîte, o Mezelărie plină ochi. Salamurile umpleau rafturile mai ceva ca diamantele Peștera lui Ali-Baba din O mie și una de nopți.
Bucureștenii se arătau sceptici:
— Fugi, domnule de aici! Și n-ați văzut coadă?
— Nu, nu era pic de coadă!
— Aha! – le pica fisa bucureștenilor –, trebuie să fie vreun complex alimentar care aștepta vizita Tovarășului.
La ieșirea din minister îi aștepta Tincuța Ștefania, țiganca-ghicitoare. Pe numele ei adevărat Elena Vasile, Tincuța nu era țigancă adevărată. Venise în București dintr-un sat din Bărăgan. Absolventă a Facultății de Filologie, lucrase mai întîi la Fabrica de Confecții București, pe post de redactor la Gazeta de perete satirică „Înțepătura fusului“. După un an plecase și se făcuse ghicitoare în Obor.
Era destul de greu să ocupi un asemenea loc de muncă. Trebuia întîi și-ntîi să aduci dovada că ești țigancă din moși-strămoși. Trebuia să treci apoi un dificil examen de Sociologie a aglomerațiilor temporare. Mai era nevoie și de o garanție, constînd într-o sumă de bani.
Toate acestea depindeau de Vasile Istrate, șeful Ghicitoarelor din Obor și din împrejurimi, un bărbat tînăr, corect îmbrăcat, doctor în Psihologie. El răspundea de viața și activitatea lucrătoarelor din această parte a Capitalei.
Înainte de a-și începe munca, ghicitoarele, mai toate cu facultatea făcută, urmau cursuri de perfecționare în diferite domenii. Profesori renumiți le învățau o serie de noțiuni din domeniul Chimiei, pentru a putea rosti fără să se bîlbîie numele substanțelor de descîntec, al Psihologiei individuale și colective, pentru a dibui ce-și dorește insul din fața lor, și al Liricii universale, pentru a ști în cîte feluri se poate suferi din iubire neîmpărtășită. Un seminar practic, avîndu-l drept conducător pe Vasile Istrate, le iniția în secretele meseriei.
Elenei Vasile îi fusese mult mai ușor decît altora, dat fiind că ea reușise să și-l facă amant pe Vasile Istrate.
Spre deosebire de multe colege, Elena citea însă ziarele și urmărea Telejurnalul. Grație acestei manii, pentru care celelalte o luau peste picior, ea dădu lovitura. Se specializă în ghicitul economiei socialiste. Ideea era destul de simplă. Vasile Istrate o îmbrățișase cu entuziasm. Din ziare, Elena își dădu seama că ștabii, de la directori pînă la activiștii de partid, erau obsedați de îndeplinirea planului. Iubitul îi făcu rost de cursurile de Economie socialistă, care se predau la „Ștefan Gheorghiu“. După cîteva repetiții reușite, Elena se instală în fața Comitetului de Stat al Planificării. Fiecăruia dintre directorii, inginerii-șefi sau secretarii cu Economicul, veniți aici la ședințele de luni, Tincuța Ștefania, cum își spunea acum, le ghicea contra cost dacă își vor îndeplini planul în săptămîna respectivă.
Folosea cititul în palmă.
O linie corespundea aprovizionării tehnico-materiale.
Alta, productivității muncii.
Cea mai mare neliniște o stîrnea linia care se referea la îndeplinirea planului la export.
După Revoluție, rămasă pe drumuri, Tincuța Ștefania a încercat
să-și deschidă o firmă de magie albă pentru nevestele de ștabi care se culcau cu proaspetele și mult mai tinerele asistente. După un timp, mulți dintre aceștia își lăsau nevestele și se însurau cu amantele. De aceea, nevestele erau în stare de orice pentru a înlătura pericolul.
Când se hotărî ea, în fine, să se reprofileze pe magie albă, piața se umpluse de vrăjitoare, mult mai tinere, dar mai ales cu doctorate peste graniță în Neveste înșelate pe față.